Fix asta mai lipsea acum României, după toate problemele pe care le are – o criză acută de tobari. Sau bateriști. Sau toboșari. Sau mai nou, drummer sau poate percuționist? Ziceți-i cum vreți, dar cert e că prin oameni ca Dorian putem să traversăm criza mai ușor.
A început să bată la pet-uri, a trecut apoi la tomberoane, ca mai târziu să deschidă concertele trupelor internaționale sau să susțină live-uri în toate colțurile țării, sau în Olanda, Serbia sau Ungaria.
Trupa la care s-a oprit este Claiming Apollo, alături de care lucrează la primul album, deși există deja material și pentru al doilea. De menționat că cel mai nou single al lor este Feel Alive, de ascultat pe toate platformele de streaming. L-am despachetat ușor pe Dorian pe mai multe teme, de la groove-ul preferat la industrie, despre ingerința AI în procesul artistic sau lucrul alături de colegii de bandă.
un interviu în exclusivitate, din seria #perspective
Dorian și muzica sau Dorian și tobele. Cum a început totul?
Haha! M-a atras muzica de când eram mic – printre primele mele amintiri se numără niște albume de la Scorpions și Def Leppard, pe care aripa tânără a familiei (unchi, mătuși) le ascultau la pickup, pe repeat. Era înainte de 1989 și amintirile alea au fascinația interzisă a culturii occidentale ajunse într-o țară dincolo de Cortina de Fier. Din pop-ul autohton îmi amintesc Angela Similea și Eva Kiss, iar Dan Spătaru era nelipsit de la petreceri, terase și grădini de vară.
Tobele au fost mereu un miraj, cel mai cool job de pe pământ. Am început cu linguri, polonice și țeluri, dând iama prin oalele și castroanele din bucătărie, spre disperarea părinților și rudelor. În adolescență, am cântat Ratamahatta la pet-uri, iar la petrecerile de la primul job țineam ritmul cântecelor pe coșurile de gunoi, întoarse cu fundul în sus. Odată cu Blister Blue, prima trupă în care am cântat vreodată, mi-am făcut curaj și am cumpărat setul Tama Rockstar din prima sesiune de înregistrări. O să vedeți setul ăsta în mai toate clipurile pe care le-am filmat vreodată.
Care au fost trupele care te-au marcat ? Și ce ne poți spune despre experiențele pe scenă alături de trupele în care ai fost până acum?
Am crescut cu multă muzică în jurul meu – în casă, la petreceri și așa mai departe. Am trecut de la Guns’n’Roses la Nirvana, Placebo și Radiohead, iar după grunge am intrat în elementele grele ale tabelului lui Mendeleev – de la punk la black metal. Ulterior, m-a atras mixul dintre putere / proiecție și muzicalitate, și am ajuns la Muse, Deftones sau Queens of the Stone Age. Astăzi, ascult cu plăcere chestii diverse – de la Tori Amos și Bjork până la Alt-J sau Rammstein.
La începutul anilor 2000, Luna Amară a fost motivația mea să mă apuc serios de tobe. M-a fascinat stilul lui Răzvan Ristea, cu jocul pe fus, mult contratimp și eleganța pasajelor cu pedală dublă.
Cu trupele în care am cântat, am avut norocul să ajung atât în cluburi mici și foarte mici, îmbâcsite de fum (se fuma în interior, pe atunci) cât și pe scene mari, festivaluri și spații alternative – galerii de artă sau piețe publice; am ajuns în mai toate colțurile țării, apoi am cântat în Ungaria, Serbia și Olanda; am deschis un concert The Cranberries și am fost foarte aproape să deschidem pentru Editors. Dacă faci asta suficient de mult timp, devine o adicție la care vrei mereu să revii.
Cum a fost intervenția ta în Claiming Apollo? Ce te-a atras?
Pe scurt, Mircea, chitaristul nostru 🙂 Ne-a luat mai bine de 10 ani să închegăm trupa asta, din momentul în care am discutat prima dată. După divorțuri în trupele care ne-au consacrat pe fiecare :D, am început proiectul ăsta fără să știm unde ne duce. Și e posibil să nu știm nici acum, ceea ce e ok. Lex (voce, chitară) și Iulian (bass) s-au integrat natural, iar Ștefan, inginerul nostru și al cincilea membru al trupei, a umplut spațiul care lipsea – indiferent că discutăm despre producție, orchestrație, clape sau chitară.
Cred că vrem să facem din Claiming Apollo cea mai bună versiune a trupelor prin care am trecut – atât muzical, cât și în plan personal. Pentru mine e importantă libertatea într-o trupă – să pot experimenta, să testez lucruri, să încerc idei din zone diverse. Pe termen lung, asta ține o trupă împreună – să își găsească fiecare un spațiu sigur, în care creativitatea și personalitatea membrilor să completeze și să rotunjească întregul. Am norocul să fi întâlnit colegii care tind în aceeași direcție.
Tocmai ați lansat un nou single. Zi-ne mai multe despre el.
Feel Alive e una din piesele care ne-a chinuit multă vreme. Unele ies din prima, însă la asta am muncit, am tras de noi și de piesă și am lăsat-o deoparte de multe ori, până să ajungem la forma actuală. Acum îmi dau seama că o parte din dificultate a venit inerent din muzicalitatea piesei, din concept: o piesă energică, în forță, însă amestecată cu tristețe, frustrare și furie. Iar asta se potrivește perfect cu versurile: e un cântec despre cum găseșți puterea să mergi mai departe – pe cont propriu sau într-o relație.
Cum ne place să glumim în formație, Lex a venit cu piesa și noi am stricat-o. În sensul în care fiecare a contribuit cu idei și structuri, până când a ieșit ce auziți acum.
În orice proces artistic sau creativ, oamenii văd doar rezultatul, în timp ce creatorul vede mai degrabă procesul: ezitările, greșelile, lucrurile pe care le-ar face mai bine dată viitoare, lecțiile învățate sau amânate, cum s-au transformat sursele de inspirație. Așa că nu pot fi decât subiectiv când vine vorba despre piesele noastre.
Cum e cu procesul de compoziție și activitățile trupei? Pe ce vă focusați cel mai mult?
Principala prioritate acum e să ne vedem la studio cât mai des pentru a încheia cele două-trei piese care ne despart de momentul lansării primului album.
Metoda mea preferată de compoziție e cea în care ne vedem cu toții, cântăm și facem live brainstorming sau ping-pong de idei: e mult mai generos și închegat procesul așa, iar sinergia aduce o energie fantastică. E un mecanism viu, care depinde de cât de mult te lași purtat de val, de ce auzi și simți în momentele respective, fără a ști neapărat unde te duce.
Compozițional, stilistic, suntem deja în buza celui de-al doilea album 🙂 Așa că trebuie să-l lansăm pe primul că să putem merge mai departe.
De ce sunt așa puțini bateriști în România? Care ar fi explicația?
Ha! 🙂 Cred că e un post greu – intrarea e dificilă (gândiți-vă doar la investiții și la câte trebuie să cari după tine pentru diverse concerte), iar satisfacția vine greu. Îți ia ani să devii un toboșar decent, iar de învățat, înveți toată viața. Apoi, nu poți repeta oriunde – ai nevoie de o sală de repetiții, nu poți deranja vecinii acasă. În concerte abia te vezi sau apari în poze, ești undeva în spate 🙂 Nu în ultimul rând, ai nevoie de un profesor. Probabil că lipsesc și modelele sau exemplele la îndemână – un toboșar sau profesor pe care îl cunoști, sau măcar cineva care e suficient de pasionat ca să fi încercat asta deja.
Sunt autodidact, m-am apucat târziu de tobe – în copilărie, nu știu unde m-aș fi putut duce să învăț instrumentul ăsta – probabil, la casa pionierilor sau la o școală de muzică, unde aș fi avut ocazia să cânt pe un set Doina, sau, în cazul fericit, pe un Amati cehesc sau Tacton est-german. Acum, găsești secole de materiale video în social media, iar apariția cursurilor de tobe (în format fizic sau online) a făcut instrumentul mult mai accesibil pentru mult mai multă lume. Pentru copii e fain să învețe să cânte la tobe – poate așa avem o nouă generație de toboșari în câțiva ani.
Care ar fi cele mai importante lecții pe care le-ai învățat în toți anii ăștia?
Muzica e un sport, mai ales în spatele setului de tobe – trebuie să te pregătești, să fii în formă, să fii hidratat și motivat. Asta exclude automat alcoolul.
Ești parte dintr-o echipă și rezultatul (melodia) e mai important decât partitura ta. Întregul e mai mare decât suma părților.
Nu-ți urma primul instinct – sigur există ceva mai interesant în opțiunile B, C, D etc. Iar când nimic nu funcționează, întoarce-te la bază: chestii simple, esențializate.
Nu în ultimul rând, nimic nu înlocuiește orele de exercițiu individual și repetițiile cu trupa. Ca în orice altă activitate umană, sunt esențiale cele 10,000 de ore de practică (de la Malcolm Gladwell citire) că să începi să te pricepi.
Cum împaci munca și tobele? Cum faci să le execuți pe ambele? Ai vrea să rămâi doar la una din ele?
Fac asta de atât de mult timp încât nici nu mai știu cum am început 🙂 A venit natural și am fost norocos că aceste două dimensiuni nu au intrat în contradicție simultan. Dacă pui pasiune și energie în ceea ce faci, lucrurile se așează, la un moment dat.
Jobul îmi plătește facturile și probabil îmi va plăti și pensia 😀 Din muzică e tot mai greu să trăiești – nu doar în România, ci mai peste tot în lume. Pandemia a schimbat mult cutumele din industria muzicală – de la profesionalizarea locațiilor unde se cânta live până la polarizarea trupelor pe care le poți vedea – ori ești deja mare, ori te chinui o viață să ajungi. Cum spune Joey Kramer, tobarul de la Aerosmith: pentru fiecare toboșar mare sau care a reușit există alți 10.000 de toboșari care n-au avut norocul să ajungă acolo.
Nu cred că aș putea trăi doar din muzică. Din cântat la nunți și botezuri, poate că da – nu m-am gândit prea mult la asta 🙂
E cool pe scenă, însă probabil e mai puțin cunoscut faptul că multe trupe mari de rock din România au în componență oameni care ziua merg la muncă, după ce își joacă rolul de rockstar noaptea.
Care e ritmul / groove-ul tău preferat din istoria muzicii? De ce?
Am crescut cu Nirvana, așa că sunt fascinat de Dave Grohl. Scentless Apprentice de pe In Utero e un groove pe care l-am bătut ani de zile în banca de la școală, pe vremea când să cânt într-o trupă era doar un vis îndepărtat. Knights of Cydonia de la Muse m-a făcut să vreau să învăț heel-toe, o tehnică pe care o folosesc și azi. Colegii mei or să spună, pe bună dreptate, că am o pasiune pentru trioleți, pe care încerc să-i integrez în diverse piese. John Bonham de la Led Zepp a dus la absolut trioleții, cineva ar putea scrie o carte despre asta.
Cum vezi industria muzicală de la noi? Ce ai schimba la ea?
Asta e probabil cea mai dificilă întrebare din acest interviu 🙂 Frumos spus, e loc doar pentru câteva trupe mari, în timp ce restul se chinuie. După pandemie, sunt tot mai puține organizații (studiouri, case de discuri, spații de concerte, firme de management artistic etc.) dispuse să își asume investiția într-o trupă. Probabil vom ajunge într-o paradigmă similară celei britanice (însă fără volumul uriaș de talent, creativitate și efort din muzica britanică – cel puțin pentru rock): dacă nu ai succes imediat, tre’ să schimbi rețeta, să te reinventezi constant până când iese ceva.
Când am început eu să cânt, acum vreo douăzeci de ani, ajungea să mergi cu CD-ul la un club pentru a obține un concert. Astăzi, ai cel mult șansa să deschizi pentru o trupă cunoscută; altfel, dacă nu vinzi măcar 100 de bilete, locațiile nici nu vor să audă de încă o formație care aspiră la ceva mai mult.
Nu știu ce aș schimba, sincer – internetul a modificat radical modul în care oamenii consumă muzică, dar și relația culturală cu muzica. Mereu apare ceva nou – pe vremea mea, ajungea să aștepți noul album de la Metallica sau următoarea revistă Metal Hammer. Acum, există un album sau single nou de fiecare dată când intri pe Facebook, Deezer sau Spotify. Diversitatea poate fi copleșitoare, poate și de asta ascultarea muzicii a trecut de la un scop în sine la o chestie pe care o consumăm, pur și simplu, care se întâmplă în fundal, în timp ce facem altceva.
Mi-ar plăcea să existe mai multe oportunități pe plan local – de la săli de repetiții până la spații de concerte – pentru trupele tinere și pentru puștii care pun mâna pe instrumente pentru a-și urmări idolii și visurile.
Cum te raportezi la Social Media și schimbările care decurg de aici? Dar la AI? Crezi că avem zilele numărate?
Încerc să am o relație sănătoasă cu puținele platforme pe care le folosesc – nu sunați, ies eu din când în când 🙂 Caut eu conținut relevant, mai degrabă decât să las algoritmul să mă atragă în sesiuni nesfârșite de mindless scrolling. Plus, ajung destul de des la limitele a ceea ce poate face tehnologia, ceea ce mă duce la o circumspecție sănătoasă. Inteligența artificială face anumite lucruri mai rapid decât noi; folosesc platformele astea la serviciu de ceva vreme și cred că reprezintă un ajutor util. La fel ca într-un dicționar clasic: e bine să știi ce cauți.
Am și norocul să lucrez într-o companie care a înțeles avantajele și riscurile utilizării AI la serviciu, democratizând accesul în rândul angajaților și securizând plaformele respective pentru a putea partaja date fără a hrăni algoritmii publici, și care, mai nou, a deschis platforma Ipsos Facto pentru utilizarea în rândul clienților. Am un optimism moderat când vine vorba de AI: văd beneficiile, dar văd și multele limitări – de la halucinații până la biasuri inerente conținutului generat de oameni, pe care mașinile îl folosesc să se antreneze.
Nu cred că va ajunge să ne omoare inteligența artificială, ci mai degrabă natură umană: următorul război sau următoarea pandemie sunt mereu după colț. Că să nu mai vorbim de dezastre naturale, poluare sau schimbări climatice.