Așa e. Titlul nu minte deloc, trupa Claiming Apollo urmează să concerteze în curând și ar fi mișto să fii acolo. Pentru energia lui Lex și a celorlalți membri ai nevetei proiectate să ducă rock’n roll-ul pe lună și înapoi. Când nu e pe scenă, Alex Nițu e CEO la o firmă de piese electronice și o face cu la fel de multă pasiune. Curând va trece și prin sita de la Vocea României, pentru a-și depăși zona de confort, așa că la cât mai multe scaune întoarse!

Ce-i vrăjitoria asta? Să fie oare trupa mea pereche? Parcă ar fi relația aia de la maturitate, știi? Aia care vine abia după ce ai trecut prin toată iubirea adolescentină, tinder-eală și suficientă singurătate. „I’m sold”, mi-am zis, „hai să vedem cât ține luna asta de miere”.

Promite că la lansarea primului lor album în toamnă – Post Alpha – vom avea de-a face cu o experiență unică și că tot materialul va suna zid. Primele lor 3 single-uri sunt deja de găsit pe platformele de streaming, așa că bagă o căutare pe Spotify și play, să intri în universul stelar Claiming Apollo.

un interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective

Hey, Lex! Zi-ne tot ce vrei, de la porecla ta la numele de scenă, de la scenă la muzică și înapoi. Start joc, dar în maxim 20 de rânduri!

Hey, hey. Aș începe cu o definiție. Sunt ca un multimetru. Îmi place să testez toate valorile care îmi sunt puse la dispoziție, dar nu pot să mă mulțumesc niciodată cu un singur rezultat.

Muzica a fost mereu cu mine, dar planul profesional a fost și el acolo, în paralel, un șir continuu de încercări și mai ales de provocări. Tehnic vorbind, sunt muzician. Însă zilnic fac naveta între rolul de CEO la Conex Electronic, compania ce se ocupă cu retail de piese electronice pentru automatizări și aplicații industriale, și rolul de solist vocal/chitarist ce se află la manșa navetei muzicale Claiming Apollo.

#hush

Totuși prima trupă pe bune nu a fost Claiming. A fost o trupă mai de demult ce se numea Hush. Gașca aia a fost cea care m-a dus pe scenele orașului, de la Big Mamou, Suburbia și Becker Brau Live Music, la curtea liceului George Coșbuc și chiar la Stufstock. Ulterior am mai colaborat și cu Nightfly, Tony Baboon și The Speakers.

Pe partea cealaltă, am trecut de la agent Call Center, la vânzător de instrumente muzicale, apoi la specialist SEO, la specialist marketing și vânzări B2B, specialist achiziții, apoi project manager, iar lista (neoficială) nu se oprește aici. Am avut șansa să am un mentor și prieten care m-a învățat o mare parte din ceea ce știu azi despre antreprenoriat și viață, Constantin Mihalache.

Porecla Lex a venit de la o prietenă bună din copilărie, Alexandra Buză, A.K.A. Alec. Făceam parte pe atunci dintr-o gașcă unde erau, pe lângă mine, o infinitate de Alexandri, iar acest fapt a născut nevoia de diferențiere. Vorba aia, dacă te întreb „îl știi pe Alex?” răspunsul firesc ar fi „pe care Alex? Mai dă-mi ceva!”. Toată lumea a aprobat moțiunea Alexandrei de a mă transforma în Lex și am rămas Lex în cercurile de prieteni și oameni apropiați.

Top 3 piese Claiming Apollo pe care trebuie să le ascultăm în timp ce citim interviul ăsta.

Super easy pentru că doar 3 piese sunt lansate, oficial. Un search pe platformele de streaming of choice și găsiți White Devil, Ochelari de Lună sau cea mai recentă piesă, Over and Over Again. Dar pentru că am fost nerăbdători cu piese precum Grando say Play, avem și câteva înregistrări live postate pe canalul de Youtube pe care vi le recomand cu mare drag, cel puțin până finalizăm albumul.

Ești într-un club de roacheri bătrâni. Cum îi convingi că trupa ta e peste ce se aude la boxele din bar și că ar trebui să vină la un concert?

Hmm, simt că trebuie să mă pregătesc ca pentru un safari, să-mi aleg muniția potrivită. Divide and conquer! Sigur sunt mulți fani AC/DC, trupă cu care am crescut de la 3 ani, și clar o sa ne împrietenim pe debate-ul Bon Scott sau Brian Johnson.

Apoi sunt și cei care te vor considera mereu băiat de treabă dacă asculți Jethro Tull, Bad Company sau Free, trupe pe care le-am iubit în copilărie.

 Mai rămâne doar grupul cu care trebuie sa bond-uim pe Metallica sau Megadeth, dar acolo nu sunt mare fan, așa ca o dau spre Led Zeppelin și, ca să pun frumos cireașa pe tort, le cânt un Whole Lotta Love și le zic „Apropo de Zeppelin, am și eu o trupă rock și urmează să cântăm în curând. Haideți și voi la concert!”.

Zi-ne despre zeii din trupa Claiming Apollo și cum a apărut numele ăsta?

Nu-i știam nici pe chitaristul Mircea nici pe toboșarul Dorian. Ajunsesem la sală după o conversație semi seacă de pe messenger, cu Mircea, la recomandarea unui prieten comun – Mircea Petrescu. Nu știam la ce să mă aștept, dar voiam foarte mult să cânt, așa că m-am suit în mașină și m-am dus să-i cunosc pe băieți.

„Bro, ăsta e cel mai fain tren în care m-am urcat, până acum” avea să fie vibe-ul după ce i-am cunoscut pe cei doi tătici, atât acasă cât și în muzică. Hop și eu, ăla micu’.

– Hai noroc, sună blană riffu’ ăla, ce e?
– Orice vrei tu, hai să cântăm!

Și BAM! Se nasc 3 piese și 10 idei pentru ce avea să fie. Ce-i vrăjitoria asta? Să fie oare trupa mea pereche? Parcă ar fi relația aia de la maturitate, știi? Aia care vine abia după ce ai trecut prin toată iubirea adolescentină, tinder-eală și suficientă singurătate. „I’m sold”, mi-am zis, „hai să vedem cât ține luna asta de miere”.

Totuși, cu timpul, începeam să simțim că lipsește ceva care să ne cimenteze și să dea un contur. Ideile curgeau, dar unele piese, pur și simplu, nu vedeau lumina zilei și nu știam ce să le facem.

#idei

Enter Iulian, basistul, și cât ai zice „rock” am reușit să finalizăm piese pe care le țineam în sac de luni și luni de zile.

Ulterior, l-am câștigat pe Ștefan, the tech boy sau creierul formației, cum ne place nouă să-i spunem, în rolul de libero. El este al cincilea element, so to say, de la voci secundare, la chitară, la sunet, track-urile din concerte și multe altele din spatele culiselor, atunci când înregistrăm sau compunem.

Fast Forward până azi și chimia care ne-a legat este la fel de prezentă, ca la prima repetiție.

Cât despre nume, acesta s-a născut din 3 elemente pe care am vrut sa le îmbinăm: Legendele Olimpului, Misiunile Apollo și marele venue din New York.

„Bro, this group is bigger than the sum of our parts!” Cam așa se contura, în mintea mea, rezultatul primelor luni de jam sessions și cele 3 sau 4 piese pe care aveam să le terminăm în acel moment.

Colac peste pupăză, a sosit „Grando”, piesă care mi-a cimentat părerea și mi-a confirmat că numele va fi, în primul rând, o promisiune care să rezoneze cu această mantră. „Our music will be larger than life”. And the rest will simply follow.

Cum ar trebui să sune trupa pe primul album și la ce să ne așteptăm de fapt pentru lansarea din toamnă?

Tehnic? Nu mă aștept la altceva decât impecabil din partea lui Ștefan Rădulescu pe partea de recording și a lui Ovidiu Hardplay pe partea de Mix/Master.

Nu m-am gândit vreodată dacă ar trebui sa sune într-un anume fel deoarece acest album vine cu toate bagajele pe care le-am avut fiecare, individual, ca muzicieni. Toate ideile care nu au văzut lumina zilei sau recunoștința pe care am simțit că ar fi meritat-o, îndesate acum în 8-9 piese zid.

Toate riff-urile pe care nu puteam sa le cântăm în alte trupe, toate beat-urile care nu se aliniau cu ce voiau ceilalți membri din trecut, au ajuns sa facă parte din ceva foarte special în Claiming Apollo. Îmi este din ce în ce mai clar când lucrăm la idei noi și se simte o uniformitate mult mai bine conturată în ceea ce facem acum, față de ceea ce făceam în urmă cu un an.

Cred că cea mai bună reacție o primești atunci când ești autentic așa ca nu vrem să facem albumul să sune altfel decât ceea ce este. Pot să-ți spun că se va numi Post Alpha.

Lansarea va fi o experiență, nu doar muzicala. Mai mult nu pot spune în acest moment, dar promit să vă țin la curent!

Cât de mult crezi în AI și puterea lui de a ne termina pe toți în curând? Sau crezi că de fapt vom învinge mașina?

Cred că cea mai des înregistrată fraza pe liniile de customer service, la cele mai multe din serviciile curente, este „Vreau să vorbesc cu un operator!”. Eu, personal, am o oroare de roboți telefonici și chatbots, deși le înțeleg rostul. Este și motivul pentru care am renunțat să mai fac cumpărături de pe anumite platforme. Elementul uman este cel care te ține ancorat în realitate, iar pentru consumatori, cred că este esențial în foarte multe nișe.

Muzica este o matematică finită. Oricât am încerca să ne convingem că aducem ceva nou, nu o facem prin notele pe care le cântăm. Nu e chiar atât de far fetched sa avem un malaxor care învârte sute de ani de muzică și generează conținut pe baza lui. Am încercat recent Suno, o platformă AI care generează muzica pe baza unei descrieri și m-a speriat dar m-a și impresionat în același timp.

Having said that, cred că totul se rezumă la ceea ce se va consuma, mai degrabă decât la ceea ce va putea să facă mașinăria artificială. Autenticitatea și experiența sunt de neînlocuit, oricât am încerca sa le găsim suplinitori. Poate că asta va crește valoarea concertelor la un nivel care simt ca s-a pierdut, în ultimii ani. Mașinăria poate face un hit de radio, dar n-are cum să-l cânte live.

Ca să răspund la întrebare – Fiecare Skynet își are un John Connor.

Cum faci să combini latura ta de business – so to say – cu cea muzicală? E un haos în ordine sau invers?

Sunt două lumi diferite pe care încerc și aș spune chiar că reușesc să le mențin într-un numitor comun: autenticitate.

Perioadele dificile sunt cele în care trebuie să citești raportul de pe scara priorităților și a urgențelor și poate că nu coincide cu ceea ce vrei tu să faci în acel moment. Norocul meu este că job-ul îmi permite libertatea de care am nevoie ca să urmăresc și alte pasiuni.

În mediul de business am parte de reacții extrem de haioase. Nimeni nu se așteaptă ca un CEO să fie și un muzician ce a depășit demult pragul de amator.

„Da bro, ești CEO și te mai distrezi și tu în weekend la o sală de repetiții cu VP-ul de la firma de vis-a-vis și poate și cu un CTO de pe la o multinațională… Mda…”. Apoi eu le dau un clip, îi trimit pe platformele de streaming unde se pot asculta cele trei single-uri și colegii își dau seama că muzica pe care o fac este ceva la fel de real ca și poziția mea în firmă. O activitate în care depun la fel de multă energie și suflet ca și în business.

Altora li se pare suspect, câteodată mă și judecă, ca și când n-ar trebui sa existe ambele lumi în viața cuiva. Mi-am asumat percepția generală care spune ca nu poți face mai multe lucruri deodată la performanță maximă. Spun doar că, personal, sunt un mare fan al principiului lui Pareto denumit și regula 80/20.

Cu ce trupe ai crescut și cine a fost cea mai mare influență? Cu ce giganți ai vrea să împarți scena?

Pfoai, probabil că aș umple o carte cu nume de trupe ascultate și care m-au influențat, atât mainstream cât și underground.

Multe vin și cu povești, dar nu cred ca avem nici timp, nici spațiu, așa ca dau niște nume care au cantarit mai mult: Foo Fighters, Breaking Benjamin, Incubus, Deftones, Editors, Nothing but Thieves, The Neighbourhood, Florence + The Machine, Linkin Park, Michael Jackson, Frank Sinatra, Fleetwood Mac, Ed Sheeran, Twenty One Pilots, Kanye West, Prince, AC/DC, Urma, Kumm, Coma…

Și hai că m-a luat valul. Cu oricare din cei care mai sunt printre noi, aș împărți scena oricând, oriunde, cu extrem drag.

Cum te raportezi la versurile Claiming? Care-s preferatele tale și cum faci să le pui pe muzică?

Dacă vorbim despre cele scrise de mine, sunt o extensie a trăirilor pe care le-am avut de-a lungul anilor, de cele mai multe ori, comprimate într-o mantră.

Gândindu-mă obiectiv, n-aș putea spune ca am o preferință specială, e ca și cum aș spune ca îmi place un singur gen de muzică sau un singur stil de design. Îmi place orice rezonează cu emoțiile mele într-un anume moment. Îmi plac versurile complementare și ideile care formează sinergie.

Subiectiv, cred că cel mai apropiat de sufletul meu este textul din piesa Over And Over Again. Aici găsești un dialog interior al minții mele despre nevoia de evadare din buclă și despre tot felul de capcane ascunse. Aș descrie textul drept o conversație la o cafea, undeva între dramă și comedie, între un realist și un idealist, ce se întâmplă over and over and over again…

După cum spuneam, nu toate versurile sunt scrise de mine, mă ajută și băieții. În special, Mircea Moroianu, care nu este doar un chitarist stelar, ci și un scriitor uns cu toate alifiile.

Mi-am asumat toate rolurile/versurile pe care le-a scris, ba chiar le-am și adaptat poveștii mele, fie ca vorbim despre White Devil sau Ochelari de Lună, adică piesele scrise 100% de către Mircea.

Știu că asculți multă muzică nouă – zi-ne ultimele descoperiri.

Pentru cei care îndrăgesc rock-ul și, în special, alternativul, recomand cu mare căldură Alan Rayman, The Pale White și Chappaqua Wrestling. Puteți arunca o ureche și peste ultimul single de la Benson Boone, pe nume Cry, mi-a făcut o surprinzătoare plăcere să-l ascult. Și nu în ultimul rând, dacă vă place R&B/Soul și nu i-ați încercat până acum… Masego și KWAYE. Băieții ăștia o să crească PIB-ul țărilor din care vin, n-am nicio îndoială de asta. Honorable mentions: JMSN.

Hope you guys enjoy them!

De curând ai intrat în malaxorul Vocea României – zi-ne povestea asta – la ce te aștepți?

Intrat este mult spus, abia am trecut de primul casting, să vedem dacă reușesc să-i conving și la al doilea, care se anunță ceva mai dificil.

Este o întrebare dulce-amăruie, deoarece chiar nu știu la ce să mă aștept de la acest concurs. Știu doar că am acceptat invitația și m-am înscris ca să văd cât de mult pot să-mi ies din zona de confort și cât de mult mai am de lucru cu mine.

Multă vreme mi s-a spus ca trebuie să particip, ca am acel „je ne sais quoi”. Plus tehnica și calitățile necesare. Inclusiv băieții din trupă care sunt niște oameni foarte drăguți m-au încurajat să fac asta. Mi-au spus că sunt un solist de underground care ar putea să fie Vocea României și că ei vor să se bucure de mine cât mai mult până nu mă fură industria mainstream.

Personal, n-am simțit existența acelui „je ne sais quoi” până să ajung să lucrez cu prietenii mei din Claiming Apollo care m-au ajutat să depășesc niște praguri și să ajung să mă simt confortabil cu gândul că o să partikip la Vocea României.

Aștept concluzia!

E multă lume obsedată de chitări și de forma corectă a cuvântului. Pe ce cânți?

De multe ori primesc întrebarea asta când cineva află că sunt chitarist. Îmi aduce aminte de semnele pe care le vedeam într-un magazin mare de muzica, de prin Tokyo – „Please try not to sing Stairway to Heaven”. Cam așa și eu când mă întreabă cineva care este forma corectă, apoi vă rog ascultați O-Zone – De ce plâng chitarele!

Ce trucuri de a te încălzi și de a intra în starea de concert ai?

Un shot de Jagger și multă apă ca să mai spele valul de emoții.

Care e pentru tine rețeta succesului în muzică? Și ce e ală succes de fapt?

Industria muzicală are multe vicii de fabricație și multe porți ascunse care abia așteaptă să fie pășite. Nu pot spune dacă din păcate sau din fericire, dar cred că 80% din succesul unui artist este dictat de către consumatorii la care se adresează. Abia restul sunt talentul și autenticitatea lui. Personal, cred că succesul vine din interior și se materializează numai dacă suntem conștienți de împrejurări și context.

Cum ne adaptăm într-o lume cu care nu rezonăm? Schimbăm lumea? Dar într-o lume cu care rezonăm 100% însă ne confruntăm cu presiunea unei industrii de tip „fast fashion”, interconectată la instrumente pe care abia reușim să le stăpânim?

Nu cred că succesul vine din raportul la industrie, cum poate mulți oameni se așteaptă sau idealizează. El vine din aproape în aproape și se traduce în consecvență. Un concert în care câștigi 2 followeri este un succes care poate genera alte 3 concerte și, implicit, minim alți 6 followeri și tot așa. Marginal gains. Apoi scoți balanța metaforică și verifici cifrele de la 121.

Sunt multe ingrediente în rețeta succesului din imaginația mea, dar cred că cel mai important rămâne sa știi ce fel de muzician ești și pentru ce ascultător cânți. Personal, eu fac această călătorie din pasiune. Iar dragostea m-a eliberat de obsesia ideii de „succes” ca unică destinație a muzicii.