Dacă treci pe la cafenelele din centrul Bucureștiului la orele dimineții, uneori și seara, în timpul săptămânii, dar neapărat și în weekend, s-ar putea să dai peste Mircea. Desenator de desene neanimate, copywriter, dar nu de ăla care face acte legale pe drepturi de autor, muzician, gata să cucerescă sala Apollo din State cu trupa lui, scriitor, poet, dar cu toții știm că astea două merg mână în mână, fie că e vorba de roman, versuri, scenarii de film sau piese de teatru. A, și să nu uităm, în timpul dintre cele de mai sus, angajat full time și familist. Tocmai de aceea, interviul de față a durat ceva până să ia forma finală, dar timpul are răbdare cu oameni ca el. Așa cum fiecare carte va fi citită la timpul ei, așa și acest interviu cu Mircea Moroianu a venit fix când trebuie.

un interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective

Cum l-ai desena în 50 de cuvinte pe Mircea? De pe când era un băiat și până acum.

Drumul Taberei, casete VHS cu Indiana Jones, primele acorduri pe chitara lui bunicu’, Liceul Moisil & mulți prieteni, Politehnica în limba germană, prima trupă pe bune – Oliver, jobul în publicitate – copywriter, primul și al doilea album cu Oliver, apoi pauză, apoi dragostea iremediabilă pentru cuvântul scris, primul roman – Descâlcitorul, primul volum de poezie – Frumoasele Dezechilibre, primele desene, expozițiile și festivalurile de artă, apoi writing-ul de teatru și film, trupa mea Claiming Apollo, al doilea job de copywriter – Undelucram.ro și, în tot acest timp, soția mea Adriana și doi copii mai frumoși decât am putut visa.

Îmbini poezia cu copywritingul, proza cu muzica. Ne zici un pic mai mult din toate astea? Care a fost prima si cum se leaga intre ele?

Filmul. Primul a fost filmul. Când eram mic, mă cufundam cu zilele în poveștile acelor filme care circulau pe casetele video ale anilor ‘80. Eu zic că la baza tuturor creațiilor însumate de mine până acum stă dorința de a trăi în interiorul unui film. Simțeam această dorință încă de când eram copil. În acei ani, singura metodă de a trăi o experiență filmică pe care am reușit să o găsim a fost una extrem de periculoasă. Atât de periculoasă încât gândul că copiii mei ar putea face așa ceva astăzi îmi dă fiori. Mai exact, mergeam pe acele șantiere părăsite numite „Circul Foamei” (care astăzi sunt Mall-uri cu neoane) și ne cățăram pe schele, escaladam pereții (uneori exteriori) lăsați la roșu, ne urcam până la ultimul nivel al macaralelor abandonate și stăteam agățați deasupra Bucureștiului.

Basically, făceam cascadorii improvizate. Era singura posibilitate de a ne imersa într-un univers ficțional spectaculos. Nu existau iMax sau rollercoaster sau jocuri video. Mai târziu, odată cu intrarea în publicitate, am descoperit opțiunea de a trăi în interiorul unui film prin scris. Am descoperit atunci ceva ce știu că ar putea părea ciudat: faptul că filmele nu sunt o realitate pe care o accesezi din fotoliul din sufragerie, așa cum uneori simțeam când eram copil.  Ele sunt un construct, ca orice alt produs de pe Terra.

Proza, poezia, romanul meu, muzica, toate au fost încercări de asediere a cetății filmului. Pentru că, în fond, toate sunt ingrediente ce intră în zidăria unui film. Și iată că, pe parcurs, m-am lăsat furat pentru niște ani buni de fiecare în parte. Și, paradoxal, singurul proiect pe care n-am reușit niciodată să-l duc până la capăt este acela de a face un film.

Știu că ai încercat să publici la mai multe edituri, zi-ne povestea primului volum

Primul volum de poezie despre care am simțit că este unul suficient de serios încât să fie publicat este Frumoasele dezechilibre. Povestea, foarte pe scurt, este că, după ce am definitivat manuscrisul, într-o zi de joi am fugit de la birou și m-am dus țintit la raftul de publicații românești de la librăria Cărturești de pe Magheru. Mi-am notat de pe cotoarele cărților din acel raft toate editurile din România care publicau poezie. Experiența pe care am avut-o cu romanul meu Descâlcitorul m-a învățat ceva ce recomand tuturor celor care au un manuscris și își doresc să-l publice, respectiv să trimită manuscrisul nu la o singură editură, ci la toate deodată.

Exact asta am făcut cu Frumoasele dezechilibre. Am trimis, în acea după-amiază, vreo 15-20 de mail-uri. Pentru bun augur le-am compus ca mailuri separate și nu ca unul, sent to all. O parte din edituri mi-a răspuns că nu publică poeți debutanți, altă parte mi-a răspuns că publică fără probleme volumul, doar că pe bani. Fiind și ilustrat, ziceau ei, costul producției ar fi fost prea mare ca să-l suporte singuri. În schimb, Harry Loth, fondatorul editurii DataGroup din Timișoara, mi-a răspuns că îi place foarte mult volumul și că, dacă semnăm, vom avea volumul în librării până de Crăciun. Relația cu Harry și cu editorul său, Claudiu Arieșan, a rămas și astăzi la fel de strânsă ca atunci, în 2014, când am reușit să lansăm volumul.

Piesa ta de teatru Super Ok e haioasa. În ce umor crezi tu și cum te raportezi la cel de azi, la stand up, glume cu p…. si p…?

Am crescut cu Simpsons, Family Guy, Friends și How I Met Your Mother. Așadar, definesc umorul ca pe un tool de radiografie socială. În plus, ador umorul care ambalează adevăruri fundamentale sau chiar filozofice într-un înveliș ușor de înghițit. Iubesc, deci, orice ficțiune de umor cu meaning și, mai ales, cele care își tratează personajele cu dragoste și complicitate. Astfel de povești sunt, de exemplu, Friends sau How I Met Your Mother, în care slăbiciunile personajelor (și sursa umorului) sunt adorabile. Nu agreez, în schimb, poveștile care prin umor înțeleg să facă comedie din tragedia personajelor. Un astfel de exemplu este Seinfeld. Acolo scenaristul Larry David are obiceiurile (discutabile) fie de a râde cu sadism de imperfecțiuni, fie de a marketa delăsarea, devianța și, overall, trăsăturile urâte de caracter.

Mergând către stand up, clar nu neg rolul și capacitatea unui gag sexual de a livra acel comic relief pe care cu toții îl căutăm în comedia de stand up. Când eram mic, de exemplu, eram efectiv fascinat de părinții stand up-ului românesc: Divertis. Îmi amintesc cum râdeam rușinat, ascuns în fotoliul meu din sufrageria plină de adulți, la glumele pe care le intuiam deocheate. Totuși, legat de p… și p…, nu pot să spun decât că o aluzie poate fi de 100 de ori mai comică decât un organ explicit. Cu alte cuvinte, nu nivelul scăzut, cum ar zice unii, al cuvintelor explicite mă deranjează, ci faptul că alegând să fii explicit, nu fructifici, de fapt, întregul potențial comic al acelui moment.

Ai avut deja câteva expoziții de desen – ce încerci sa exprimi prin desenele tale și care e povestea din spate?

Desenele pe care le fac sunt fie radiografii ale relațiilor umane din jurul meu, fie opinii pe care le am pe diferite subiecte și pe care aleg să le pun sub formă de artă vizuală. Povestea, pe scurt, este următoarea: În anii în care lucram la agenția Media One în rolul de copywriter, fiindcă nu reușeam să mă fac înțeles graficienilor externi cu care firma colabora pe atunci, am început să pun eu mâna pe marker, hârtie și Photoshop, în ideea de a le crea un blueprint a ceea ce așteptam, de fapt, să-mi livreze ei.

Neavând niciun fel de studii în domeniul artelor vizuale, în timp, am inventat organic acest limbaj minimalist alb-negru, care să fie suficient de simplu de executat încât să-l pot face eu, dar, în același timp, suficient de expresiv încât să livreze toate ideile pe care le aveam eu de exprimat. Momentul de cotitură a fost în perioada când încercam să ilustrez cu un grafician primul meu volum de poezii Dezcâlcitorul (publicat doar online) și nu reușeam să avansăm deloc. Într-o seară și-a uitat markerul la mine în sufragerie. În acea seară, am luat markerul și am ilustrat eu singur volumul cap-coadă.

Apoi, la câțiva ani distanță, am ilustrat și volumul Frumoasele dezechilibre. La acel moment am cochetat pentru o vreme și cu vizualuri care să conțină culori, dar la scurt timp am renunțat la această idee, pentru că am constatat că experimentarea cu culori mă intoxică. Vizual, bineînțeles, nu chimic. În plus, în topul tuturor prietenilor mei erau artworkurile cu desene alb negru, așa că stilul s-a conturat de la sine.

Ați lansat recent un nou single cu Claiming Apollo. Vorbește-ne despre asta. Cum vezi industria de la noi față de perioada Oliver?

Am lansat într-adevăr un nou videoclip la piesa Over and Over Again. Sunt foarte încântat de ce-a făcut din punct de vedere vizual prietena noastră, regizor și DOP, Diana „Veve” Iacomir. Mergând pe identitatea noastră alb-negru, a imaginat un univers ca o tablă de șah, în care cadrele albe se succed celor negre și tot așa.

Cât despre industrie, trebuie să recunosc că sunt mai multe oportunități acum decât pe vremea când cântam cu Oliver. Chiar dacă cu băieții din Claiming Apollo de-abia am început activitatea și nu am încercat oceanul nici măcar cu degetul mic de la picior, pot spune, ca simplu utilizator și consumator de muzică rock, că piața a crescut enorm în ultimii 15 ani.

Cum vezi copywritingul pe social media, care ar fi cea mai complicată parte?

Ce mă surprinde la copywriting este că, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți oameni care nu lucrează în marketing înțeleg că un copywriter nu este un om care se ocupă de drepturi de autor, ci un om care scrie texte. Asta era principala provocare în primii mei ani de copywriting în momentul când încercam să fac asta și în afara biroului. „Ce ziceai?”, mă întrebau, „Că ești copywriter? A, deci te ocupi de legislație, de drepturi de autor, nu?”. Acum și publicul larg a devenit mult mai marketing-educat.

Legat de social media, cea mai provocatoare parte a copywriting-ului este, din punctul meu de vedere, partea care nu implică copywriting. Partea tehnică. Momentul acela de după scrierea textului, când trebuie să intuiești un trend în cifrele din Analytics sau să-ți extragi bune practici care vor duce la și mai multă performanță. Acum 7-8-10 ani un copywriter nu trebuia decât să scrie. Acum, fără un pic de SEO și fără un pic de social media skills, nu poți sta la masa discuției. Este deci, esențial, în rolul de copywriter să înțelegi tool-ul numit internet. Secretul, în opinia mea, este să nu te poziționezi împotriva viitorului și să fii deschis la tot ce vine către noi, de la Tik Tok, influenceri și de la crypto la NFT.

Mi-am propus ca, în paralel cu jobul de copywriter la Undelucram.ro, să fiu activ și pe paginile mele.

Facebook: facebook.com/mircea.moroianu

Instagram: instagram.com/mirceamoroianu

LinkedIn: linkedin.com/in/mirceamoroianu

Tweeter: twitter.com/MirceaMoroianu

Cum vezi Bucureștiul comparativ cu alte orașe din țară, în materie de cultură / arte etc?

Una dintre cărțile care m-a marcat în copilărie a fost Preludiul Fundației de Isaac Asimov. Această poveste are în centru un personaj, Hari Seldon, care are misiunea de a folosi știința psihoistoriei pentru a  anticipa viitorul Imperiului (ce se întindea pe sute și sute de planete) și pentru a-l salva de la declin. Cert este că, după 300 de pagini de fel și fel de aventuri, Hari are revelația că nu este nevoie să anticipeze viitorul tuturor acelor sute de planete din Imperiu, ci că ar trebui să ia în calcul doar planeta centrală, capitala imperiului, pentru că acolo se hotăra mai totul, iar destinul Imperiului era, give or take, cam același cu cel al planetei centrale (Pământul, parcă?)

În opinia mea, fix asta se întâmplă și în cazul României. În București se fac și se desfac toate. Ca și lui Hari, mi-a luat multe zeci de concerte prin țară cu doi-trei oameni în public, ca să-mi dau seama că București este capitala Imperiului din punct de vedere cultural. Pot spune că, dacă tot m-am născut în România, mă consider norocos că m-am născut și locuiesc în acest oraș.

Zi-ne de proiectele la care lucrezi în momentul asta și cele de viitor, pe toate planurile de mai sus

Pe scurt:

Arta Vizuală

… acum în noiembrie am avut vernisajul unei expoziții de-ale mele la ceea ce eu consider a fi Mecca coolness-ului bucureștean: Școala de Bijuterii și (totodată) Galeria Assamblage. Expoziția se numește Infinite Two și încă o puteți vizita: https://www.instagram.com/assamblage.gallery

Trupa Claiming Apollo

… am avut și încă avem o perioadă foarte plină din punct de vedere al concertelor. Au fost: True Club, The Pub, Echoes, Guerrilla, Radio Seven. Vor fi: True Club (16 noiembrie), Echoes (24 noiembrie), Uzina (unplugged, 14 decembrie). Mai multe detalii pe pagina trupei: https://www.facebook.com/ClaimingApollo

Teatrul

Am în plan să scriu o piesă nouă foarte ambițioasă. Tot o distopie comică, precum Super Ok, în care dreptatea a.k.a. justiția în certurile unui cuplu (eternii El și Ea) va fi decisă ceartă cu ceartă de un soi de  instanță sub forma unui computer cu inteligență artificială, care se află chiar în sufrageria casei. Fingers crossed să am și timp pentru asta.

Social Media

Am decis, așa cum ziceam, să fiu activ. Să postez constant din conținutul meu, fie că sunt desene, fie că este teatru, un fragment scurt din roman sau o poezie.

Facebook: facebook.com/mircea.moroianu

Instagram: instagram.com/mirceamoroianu

Copywriting-ul

Mă bucur din ce în ce mai mult de dinamica bună din echipa noastră de marketing de la Undelucram.ro și mă străduiesc continuu să inovez: linkedin.com/company/undelucram.ro 

Filmul

Aștept rezultatele unui pitch în urma căruia un scenariu de-ale mele ar putea fi transformat într-un film. În felul acesta, aș putea să mă liniștesc și eu cu obsesia pe care o am de când eram mic și mă uitam la casete VHS, acasă în Drumul Taberei: să creez în sfârșit filmul meu. Cum ar fi?