Vis.Viață, cel mai recent film al regizoarei Ruxandra Gubernat, a avut un an plin, a călătorit la festivalurile din toată lumea, iar acum a poposit și pe ecranele televizorului. Povestea unei generații privită din 3 unghiuri în trecerea dinspre adolescență spre young adults, cu frământările, căutările și întrebările ei.
Prilej numai bun de a sta de vorbă cu Ruxandra despre parcursul ei în ce privește documentarul, dar și celelalte fațete ale ei, cum ar fi cea de performer / artist (vezi expoziția Not this baby in my belly) sau statutul ei de cadru didactic la Facultatea de Jurnalism.
”Scopul meu nu e să fac marea artă, ci să adaug o emoție, un gând în plus la lumea asta cinică și pe repede-înainte” – R.G.
Ruxandra nu este pentru frumos de dragul artei și crede că orice formă de artă e politică. Vrea să ia atitudine și să lase lumea cu întrebări, să provoace dialog și reacții. Am vrut să aflăm din ce muzici își trage inspirația, ce cărți o liniștesc, ce filme vede, dar și ce urmărește atunci când strigă Action la începutul unui proiect.
un interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective
Aș începe cu cea mai nouă informație – filmul tău – Vis.Viață. a intrat pe HBO Max. Cum ai reușit performanța asta și ce înseamnă pentru tine?
E clar că, în orice facem, e nevoie și de validare externă. Și e foarte bine, pentru viața lungă a Vis.Viață, să fie văzut de cât mai multă lume, pe cât mai multe canale. E pe Max, pe 9 octombrie într-un festival la Bruxelles, în decembrie la Viena, în februarie la Helsinki, în Franța e încă în cinematografe. Am început să lucrez la el în 2018 și l-am lansat în 2024. Lucrez la el în continuare, e parte din mine, e primul meu lungmetraj, încă mai am multe de învățat. Nu vreau să sune a falsă modestie, dar mi se pare mai important ca, pentru oamenii care îl privesc, să nu fie doar al n+1-lea documentar pe care l-au văzut, care nu le vorbește, în care nu se regăsesc. Scopul meu nu e să fac marea artă, ci să adaug o emoție, un gând în plus la lumea asta cinică și pe repede-înainte.
Hai să derulăm un pic caseta. Cum te-ai apucat de făcut filme, de unde ai plecat și unde ai ajuns?
Am început să fac documentar neștiind exact ce fac. Veneam din cercetare sociologică, înainte de asta jurnalism, dar n-aveam niciun fel de experiență în TV sau cinema înainte de prima încercare. Știam doar că îmi doresc să găsesc un format care să mă reprezinte. Să pot studia un subiect în profunzime și, în același timp, să fiu cât mai aproape de oameni. Să fie și jurnalism, și cercetare, și demers artistic. Sunt o persoană care se plictisește destul de repede de activități repetitive, iar documentarul are toate elementele care să mă țină conectată și permanent surprinsă.
Ce urmărești atunci când faci un film, ce contează cel mai mult? E totul gândit de acasă sau vin ideile și pe traseu?
Îmi place, la filmări, să stau cu oamenii până uită că sunt acolo. Și, dincolo de filmări, chiar sunt sincer preocupată de viețile lor. Nu cred că în documentar funcționează să te duci, să-ți faci treaba și apoi să pleci ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Sau poate că eu încă nu știu să stabilesc acele limite sănătoase. Pentru mine, fiecare proiect începe cu respect față de subiect și față de oamenii cu care lucrez. Încerc să am răbdare, să descopăr treptat și, mai ales, să nu mă blazez pe parcurs. Cred că asta contează cel mai mult: să rămân prezentă, atentă și deschisă, chiar și atunci când drumul e mai complicat decât îți imaginai la început.
Din tot ce ai făcut până acum, e vreun personaj care te-a marcat și care a rămas cu tine până în ziua de azi?
Cred ca mi-ar plăcea mai mult să spună ei dacă apariția mea în viața lor a contat sau nu.
Recent, ai avut și câteva performance-uri artistice, ne zici mai multe despre latura asta a ta?
Înainte să fac primul meu performance, Not this baby in my belly – despre experiența mea cu infertilitatea, pierderile de sarcină și nașterea în pandemie – mi se părea că cel mai firesc lucru e să vorbești despre realitatea ta imediată. Dar mi-am dat seama și cât de greu e asta. Ai nevoie de forță și de un anumit curaj al penibilului să te expui, să lași oamenii să vadă și vulnerabilitatea, nu doar controlul sau discursul construit. Pentru mine, performance-ul a fost terapie, dar și o încercare de a sparge tăcerea din jurul unor subiecte care rămân încă tabu. Îmi place ideea că arta performativă te obligă să fii prezent, cu tot ce e inconfortabil, să îți folosești corpul și emoțiile ca instrumente directe de comunicare.
De câțiva ani ești și cadru didactic? Cum se vede educația de la catedră, nu neapărat cea vizuală?
Hmm, de unde să încep?!? Mi se pare că sunt atâtea forțe care lucrează împotriva oamenilor care vor să învețe, să afle, să evolueze. De la precaritate economică, la tehnologie, la modul în care e concepută „educarea” în România. Îmi iubesc studenții dar nu îmi place ideea de „educator”. Când am decis să fac și asta, mi-am propus, în limitele cunoașterii și înțelepciunii pe care le posed, să nu fiu genul de om care sancționează și insistă că știe mai bine cum stau lucrurile în lumea asta.
Sunt mai degrabă acolo, în rolul ăsta, să-i pot ajuta pe cei cu care lucrez să-și clarifice niște dileme, să aibă opțiuni, să găsească, împreună cu mine, răspunsuri la întrebările care îi ard. Fie că sunt de identitate, de informare, de asumare a unui rol social. Am învățat de la Jacques Rancière și de la Paulo Freire că educația nu e despre a turna informație într-un vas gol, ci despre a aprinde scântei. Uneori în mintea studenților, alteori în a mea. Dinamica asta a învățării încrucișate e ceea ce face rolul meu de profesor cu adevărat relevant. Pentru mine. Sper că și pentru ei.
Cum de ai mers pe documentare și nu pe ficțiune?
Îmi place adrenalina pe care numai voyeurismul, pătrunsul în viețile altora o pot da, amestecul de curiozitate și apropiere care te face să vezi lumea altfel. Cu empatie și decență, desigur, pentru că altfel ar fi doar intruziune. În documentar simt că realitatea însăși îți dă replici, momente și tensiuni pe care ficțiunea rareori le poate inventa.
La ce te uiți în momentul ăsta?
I’m lost in wattpad, în ultima vreme. Team Connie, baby. Maxton Hall la greu. Știu lectia, da. Fast-food emoțional, șamd. Doar că îmi place escapismul, îmi place să ma scufund în tropuri. În paralel fac detox intelectual cu Paul Thomas Anderson. Să-mi fie trecerea ușoară de la Leo cel nou (Chris Briney) la Leo cel bătrân (di Caprio).
Spre ce crezi că ne îndreptăm ca societate, într-o epocă ușor distopică? Ce ai schimba prin arta ta? Apropo, crezi că arta ar trebui să fie politizată, implicată etc? Sau merge și de dragul frumosului?
N-am crezut niciodată în nimic “de dragul frumosului”. Frumosul e un bonus. Un lux care face realitățile mai digerabile. Cred că societatea se îndreaptă într-o zonă unde distopia nu mai e o fantezie, ci un fundal (nici măcar) subtil al cotidianului. Tehnologia care ne supraveghează, izolarea care se ascunde în spatele conectivității, viteza cu care știrile și adevărurile devin consumabile perisabile. În contextul ăsta, arta nu prea mai poate fi neutră. Fie și atunci când pare mai degrabă estetică, transmite ceva despre perioada prin care trecem și fricile ei. Eu încerc să schimb prin artă tocmai felul în care privim realitatea, să creez fisuri în normalitatea asta tensionată, să fac vizibil ceea ce obișnuim să ignorăm. Cred că arta e inevitabil politică, chiar și atunci când pretinde că nu e. Chiar și “frumosul de dragul frumosului” e, într-un fel, o alegere politică. Aceea de a ignora contextul. Dar pentru mine, arta cea mai vie e cea care se implică, care devine spațiu de întrebare. Frumosul poate rămâne acolo, ca un rest de speranță, dar nu e punctul central.
Zi-ne 3 cărți care te ajută să te calmezi în perioada asta.
Donna Haraway, Modest_Witness; Paulo Freire, Pedagogy of the Opressed; Philip Roth, The Plot Against America.
Dar 3 trupe?
O să mă opresc la FKA. Am fost în primăvară, la Paris, la Le Zénith, la un concert FKA Twigs, și m-a lovit puternic. Tot show-ul a fost minunat. Muzică, lumini, mișcare. Nu a fost doar un performance pentru public, era un performance cu noi. Energia, care se schimba constant. Fragilă într-un moment, explozivă în următorul. Și aici văd legătura cu ceea ce spuneam mai devreme: arta ei e politică tocmai prin vulnerabilitate, prin felul în care se expune. E viscerală, dar și tandră, un fel de oglindă a tensiunii dintre opresiune și libertate. Felul în care Twigs își transformă fragilitatea în forță e un răspuns artistic la instabilitatea în care trăim.
Un sfat pentru cei care vor să se apuce de făcut film?
Să se apuce. Și să le termine. Să se bucure de ce fac. Să le placă și pe set/pe teren, și la montaj. Să nu se gândească la bugete. Să caute echipe și prieteni, nu doar colegi. Să fure meserie. Să învețe să spună povești și cu o cameră proastă, și cu un telefon, cu orice. Să accepte că primul film nu va fi perfect și că asta e normal. Să viseze scene. Să fie obsedați. Să nu-și sacrifice idealismul pe altarul potențialei faime. Să creadă că filmul poate schimba ceva, că măcar un om va rămâne cu măcar o scenă din munca lor.
La ce lucrezi în momentul ăsta, ce pregătești?
Lucrez de ceva timp la I’m Every Woman, un documentar hibrid – animație și arhivă – care îmbină fragmente din istoria mea personală cu povestea mai amplă a erodării drepturilor reproductive la nivel global. În paralel, continui cu turul expoziției Una din Trei în Ungaria, Polonia și Franța și pregătesc o nouă expoziție multimedia, Love/Porn, despre sex work în era digitală, un subiect care mi se pare extrem de relevant și încărcat de contradicții.