Adriana Moroianu a terminat recent cel de-al doilea roman al ei și ne-a dezvăluit și titlul – „Știința de a te uita”. Poate suna ca o continuare a primei cărți, Neuitarea, dar nu este, ne asigură Adriana. Ne-a mărturisit că e o carte despre durere și control, vulnerabilitate și (ne)acceptarea ei, unde personajele se confruntă cu propriile fragilități, între dorința de a fi acceptați și frica de a se expune.

Eu cred că, oricât de apreciată sau ignorată de critici ar fi o carte, dacă cineva găsește în ea măcar un lucru pe care îl căuta sau de care avea nevoie, atunci ea devine ceva cu adevărat prețios, apropo de forme de neuitare

Am vrut să aflăm mai multe despre obiceiurile ei de scris, despre inspirație sau viața literară în general. Mai este important în 2025 să fii parte dintr-un gen literar, e mai bine să fii scriitor full-time sau poate e mai eliberator să faci asta în paralel cu alte meserii? Și nu în ultimul rând despre scris și citit ca terapie, fie că vorbim mai în glumă sau mai în serios de nișa Female Young Adult sau de tot consumatorul de carte.

un interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective

​​Pentru cei care nu te știu încă, cine este scriitoarea Adriana Moroianu, care ar fi principalele momente importante ca scriitoare?

„Ești cu adevărat scriitor abia de la a doua carte” l-am auzit odată spunând pe conf. dr. Claudiu T. Arieșan, pe care îl și salut pe această cale. Deocamdată eu am doar o carte publicată. Din unele perspective nu sunt încă scriitoare, din altele – nu sunt absolventă de Litere, nu fac parte din nicio organizație profesională etc. – poate nu voi fi niciodată. Pe de altă parte, eu cred că atâta vreme cât o pasiune ne însoțește și ne aduce bucurie, fie că scriem în jurnal sau cântăm la duș, dacă ea rămâne un punct cardinal al vieții noastre sau o bază la care ne întoarcem din nou și din nou, atunci avem asigurată legitimația de scriitor, muzician etc.

Eu una am simțit mereu nevoia să scriu. Am adunat teancuri de jurnale, poezii naive scrise în liceu, unele dedicate, fără știrea lui (Slavă Domnului), unui băiat dintr-o trupă care îmi plăcea, niște articole, idealiste și pătimașe, niciodată publicate, despre tot ce mi se părea rău în lume și în corporații. La 20 de ani lista era destul de lungă. Mama era profesoară de română și, deși de la mine a părut că îmi oferea libertate totală, cred că mi-a insuflat câte ceva legat de lectură și scris.

#concurs

A urmat o perioadă în care am scris pentru un site – Unseen Romania – articole despre ce merita, după mine, să contribuie la brandul de țară. Îmi amintesc că am câștigat, la un moment dat, un concurs la un eveniment la care eram spectator, cu o poezie intitulată „Raționament cu zero sentiment”. Cred că a fost singurul concurs pe care l-am câștigat vreodată la maturitate, în afară de unul de copywriting, deci, într-un fel, tot legat de scris.

Nu cred că mai există dovezi care să ateste acele momente, site-urile respective dispărând între timp. Dar îmi place să cred că ele au rămas inscripționate undeva, într-un nucleu de scriitor, fie el și nelegitim.

Ce teme te preocupă, despre ce scrii, o faci și în alte forme decât în roman?

Cred că sunt mai ales teme legate de iubire, prietenie, invizibil, blazare, durere, sens. Și uitare sau, mai degrabă, neuitare, semnele pe care le lăsăm în urmă și în alții.

Dacă ar fi să te încadrezi într-un stil literar, care ar fi acela? Mai există aceste granițe bine delimitate în 2025?

„Neuitarea” este o carte de ficțiune cu elemente de roman psihologic. Eu zic, mai în glumă, mai în serios, că se adresează nișei Female Young Adult. Îmi amintesc un film despre un scriitor care avusese cândva succes, iar acum se afla în declin, blocajul scriitorului sau așa ceva. Editura i-a propus să intre pe nișa YA, care pentru el, era deopotrivă o glumă și o catastrofă.

Eu cred că, oricât de apreciată sau ignorată de critici ar fi o carte, dacă cineva găsește în ea măcar un lucru pe care îl căuta sau de care avea nevoie, atunci ea devine ceva cu adevărat prețios, apropo de forme de neuitare. Nu știu cât este de relevant dacă este considerată literatură „adevărată” sau nu, un gen sau altul. La cea de-a doua carte m-am bucurat să descopăr că pot merge, chiar și timid, într-o direcție SF – ceva ce, multă vreme, nu m-aș fi imaginat făcând.

Nu știu dacă există categorisiri care să se regăsească ca atare în natură, în general, sunt de părere că etichetele există mai degrabă în scop didactic, pentru a ne ajuta să avem un referent comun.

Multă lume vorbește despre scris și lectură ca terapie, cum vezi asta, ajută să citim sau să scriem cât mai mult?

Cu siguranță biblioterapia are beneficii, dar nu mereu și nu oricum. S-a demonstrat că poate reduce nivelul de anxietate și depresie ușoară până la moderată, ne oferă modele sau valori spre care să tindem ș.a. Nu știu dacă cheia e să citim cât mai mult, ci, mai degrabă, cât mai potrivit pentru noi, pentru ce ne frământă, ce resurse de procesare avem la momentul respectiv, nivelul de expertiză la care suntem. În cazul unor cărți, de self-help, de exemplu, putem face mai mult rău decât bine, dacă cititorul nu are același registru cu autorul, dacă își definește termenii diferit.

Eu am o problemă cu un anumit tip de conținut livrat astfel, mai ales pe social media. Și în cazul celui bine documentat, dincolo de faptul că nu ține cont de contextul fiecărei persoane la care ajunge, pentru că nu are cum, nu există niciun fel de control asupra modului în care este recepționat. Pentru unele persoane este nevoie de ghidaj. La fel și în cazul journaling-ului, efectele nu sunt întotdeauna benefice. Există persoane care raportează distres mai intens după scris, altele observă căderi emoționale atunci când practică acest journaling nestructurat, unde nu există conținere, direcție sau temporizare.

Cum se îmbină formarea ta de psiholog cu literatura, obișnuiești să creionezi anumite caractere sau să dezgropi subtilități ale personajelor din prisma asta?

Am auzit pe cineva spunând că, într-o anumită măsură, toate romanele sunt autobiografice pentru că sunt profund imprimate de experiența, perspectiva, poveștile autorului sau cele la care a fost martor. Oricât de ficțională ar fi, cred că o mare parte din noi se regăsește în povestea pe care o scriem. Cu siguranță, în cazul meu se manifestă și latura profesională, dar nu mă gândesc neapărat la manuale când scriu. În cazul celei de-a doua cărți, acum în curs de apariție, am vrut să scriu o poveste aflată la intersecția dintre literatură și psihoeducație, să folosesc diferite momente din arcul narativ pentru a face anumite noțiuni teoretice mai ușor de primit decât dacă le-am citi într-un curs. Nu știu cum va ajunge asta la cititor, mie mi s-a părut o idee bună.

Cum a fost primit romanul tău, Neuitarea? Ce revelații ai avut după lansare?

Am impresia că „Neuitarea” este genul de carte care polarizează: ori o iubești, ori o urăști sau, mai blând spus, ori e pentru tine, ori nu e. M-am bucurat să descopăr oameni care au prins exact aerul poveștii, nostalgia, melancolia, visarea. Poate că această dihotomizare e un semn de identitate puternică.

Ai un obicei de a scrie, vreun ritual? Ai momente de blocaj, cât de mult scrii pe lună? Cum a fost la primul roman, de exemplu?

Unul dintre beneficiile majore ale scrisului pentru mine a fost exersarea disciplinei. La primul roman, nu aveam deloc răbdare, aveam îndoieli și scriam mult în funcție de stările emoționale.

Cu al doilea, am început să mă iau cu adevărat în serios, să-l consider un proiect valid din start, chiar dacă nu mi-l trasase nimeni. Cred că o parte din condiționarea culturală ne poate transmite ideea că, dacă nu există un profesor sau un șef care să ne dea o sarcină și care să ne controleze pe parcurs, atunci aceasta nu este o activitate „serioasă”. Mi-am propus să scriu în fiecare zi, indiferent de cantitate. În unele zile, asta a însemnat un sfert de pagină. Și nu a fost doar un exercițiu de disciplină, ci și unul de autocompasiune și blândețe, atunci când îmi venea să mă cert că nu e suficient.

Să scriu zilnic a însemnat să trec peste preconcepția pe care o aveam pe vremuri că nu pot scrie decât dacă „simt” și să descopăr că ce spunea domnul Fulaș la un curs pe care l-am urmat poate fi adevărat: uneori pasajele produse când nu „simțim”, care ni se par cumva mecanice în timpul scrierii, se dovedesc a fi cele mai reușite.

Știu că multă lume vorbește de începutul și sfârșitul unui roman ca fiind foarte importante, cât de mult te concentrezi pe asta?

Cred că sunt importante, mai ales dacă ne gândim cât de puțină atenție disponibilă mai avem. Se spune, de exemplu, că partea de început trebuie să fie „relatable”, pentru a spori șansele ca cititorul să rămână cu tine. Despre sfârșit nu știu, eu mereu am parcurs ultimele paragrafe ale romanelor cu încordare sporită și am apreciat o lovitură puternică – de poveste, de metaforă, de grație – care să închidă cartea și să mă facă să rămân pe loc o vreme.

Acum ești în prag de a termina cel de-al doilea roman. Ce ne poți spune despre el, cum se numește și pe când îl vedem la raft?

Am terminat al doilea roman, da. Asta dacă poți spune vreodată împăcat că ai terminat ceva ce poți rafina la infinit. Titlul este „Știința de a te uita”, poate sună ca o continuare a primei cărți, dar nu este. Am visat varianta titlului în engleză într-o noapte, într-o perioadă în care nu mă gândeam că mai am ceva de spus. Este o carte despre durere și control, despre vulnerabilitate și (ne)acceptarea ei. Într-o lume în care tehnologia promite soluții rapide și iluzia perfecțiunii, personajele se confruntă cu propriile fragilității, oscilând între dorința de a fi acceptați așa cum sunt și frica de a se expune.

Neuitarea a avut și o copertă foarte interesantă, ce pregătești acum?

Coperta de la „Neuitarea” a pornit de la ideea mea de copac-labirint, pe care cei de la Editura Datagroup au transpus-o excelent în realitate. Coperta celei de-a doua cărți este încă în stadiul de concept, însă cred că titlul este suficient de ofertant pentru a da naștere unor variante reușite.

Cât de dură sau de ușoară e viața literară pe la noi, e o luptă sau o bucurie să scrii în ziua de azi? Ți-ai dori să faci asta full time?

Sinceră să fiu, nu prea știu. La Datagroup am găsit o echipă minunată – aici mă refer inclusiv la ceilalți autori publicați. Dincolo de ce scrie fiecare, există un fir roșu care ne leagă ca oameni, niște valori comune. Nu știu cum a văzut asta, dar cu siguranță meritul e al directorului Heinrich Loth, căruia îi mulțumesc încă o dată. Alături de ei, viața literară se vede destul de bine. Cred totuși că e o bulă.

Cineva mi-a spus odată că o cale sigură de a-ți pierde pasiunea pentru ceva este să o transformi într-un job. Tind să cred că e adevărat. Am norocul să activez și în alte domenii și să nu-mi pun toată energia și speranțele în zona literară, care, am auzit, poate fi nu tocmai prietenoasă cu cei aflați în afara cercurilor potrivite. Nu cred că mi-ar plăcea să fac asta formal, full time, îmi place libertatea pe care nu o am la același nivel într-un day job.

Spre ce crezi că se îndreaptă literatura, cititul și industria cărții? Tot auzim că va dispărea complet cartea, în același timp, librăriile sunt pline, iar cărți apar mereu.

Mă îndoiesc că va dispărea complet cartea, în primul rând din cauza legăturii cultural-emoționale pe care o avem cu ea, apoi din cauza unor limitări ale tehnologiei, care ne determină uneori să preferăm tot formatul fizic. În plus, e senzația aceea de construcție, de progres, pe care numai a da o pagină după alta ți-o poate oferi. Eu, de exemplu, citesc hibrid, în funcție de contextul în care mă aflu. Poate că viitorul va arăta tot așa, un mix între suport fizic și suport digital, iar ceea ce va varia vor fi ponderile dintre cele două.

Ce ai mai citit bun în ultima perioadă, ce te inspiră?

Mă inspiră cititul, călătoriile, marea, muzica, conversațiile cu oameni inspiraționali. Sunt momente în care plec atât de energizată de la întâlniri cu prieteni mai deștepți decât mine, care îmi povestesc despre proiectele lor, încât îmi dau seama că pentru astfel de oameni vreau să fac mai mult loc în viața mea. Mă inspiră și timpul petrecut singură, în care pot să mă experimentez fără a mă oglindi în cineva. Dar cred că putem fi inspirați de aproape orice, atât timp cât ne permitem timp nestructurat, să încetinim, să ne punem întrebări, să reflectăm, să contemplăm natura sau să ne îndreptăm spre artă. Astfel putem regăsi sentimentul acela de uimire, care copiilor le vine atât de ușor și care are și beneficii dovedite asupra sănătății mintale.

Mi-a plăcut cea mai recentă carte pe care am citit-o la mare, „Inimă atât de albă” de Javier Marías. Am ales-o pentru că e scrisă de un autor spaniol, iar Spania are un loc special în inima mea (nu atât de albă).