În umbra  binelui nostru comun, guvernele  multor țari doresc sa implementeze  tehnologia de localizare in timp real a cetățenilor, cu  justificarea ca aceasta este si va fi folosita spre binele nostru comun.

articol de Valentin Adrian Tenescu

Mi-am reamintit o știre pe care am citit-o pe 19 Martie, in Washington Post.

Acesta a scris că guvernul american este în „discuții active” cu companii tehnologice, inclusiv Facebook și Google, despre posibilitatea de utilizare a datelor de locație pe care  le colectează de la utilizatori si folosirea acestora pentru cartografierea răspândiri  virusului sau pentru a putea  prezice zonele viitoare de focar.

Știrea putea sa treacă neobservata in noianul de știri din vremea asta de pandemie,  daca nu îmi era adusa in  memorie  de un anunț făcut de Google si Apple  in comun:

Apple si Google si-au unit forțele (la „rugămintea”  guvernului american, cel mai probabil)  si vor sa transforme telefoanele noastre într-un instrument pentru tracking-ul Coronavirus-ului.

Bineînțeles ca ideea nu este  noua si nu aparține celor de peste ocean. Ea vine direct ca o obișnuită cerere de încălcare a intimități individului, din tari unde libertatea de exprimare si intimitatea indivizilor nu sunt la așa mare preț. Ba chiar as putea spune ca aceasta nici nu ar trebui sa existe in opinia guvernelor respective, si aici mă refer la tari  ca China , Iran , SudKorea, caci ce mai înseamnă individul, atunci când binele comun trebuie sa prevaleze, nu-i asa?!

In acest trend se pare ca se înscriu si alte state unde democrația (cel puțin așa cum ni se prezinta noua ca si democrație) exista.  Tari ca  Israel  sau Singapore au reușit cu o rata foarte mare de succes sa tina răspândirea virusului Coroana sub control.

Ideea e cat se poate de simpla, si anume este verificata proximitatea fiecărui utilizator al aplicației si in funcție de interacțiunile, pe care acesta le are cu ceilalți, se creează o forma de prevenire a persoanelor ce vin in contact cu cei are sunt declarati pozitivi sau suspecti. Depinde, insa, de capabilitatea fiecărei tari de a își testa indivizii.

Instalezi aplicația si aceasta – in cazul celei  folosite in Singapore – cu ajutorul tehnologiei Bluetooth creează o baliza in proximitatea fiecăruia, iar  in momentul in care  in aceasta zona intra un alt individ, care este semnalat ca si pozitiv, se primește o avertizare. Aplicația transmite un identificator unic prin Bluetooth pe care îl pot detecta alte telefoane din apropiere. Când doi utilizatori ai aplicației se apropie unul de celălalt, ambele aplicații estimează distanța între ele folosind puterea semnalului Bluetooth.

Dacă aplicațiile estimează că sunt mai puțin de aproximativ  doi metri între ele, pentru o perioadă suficientă de timp, aplicațiile schimbă identificatorii. Fiecare aplicație înregistrează o întâlnire cu identificatorul celuilalt. Locația utilizatorilor nu este necesară, deoarece aplicația trebuie să știe doar dacă utilizatorii au fost foarte aproape unul de altul îndeajuns de mult timp  pentru a crea un risc de infecție.

Atunci când un utilizator al aplicației află că este infectat cu COVID-19, alți utilizatori pot fi anunțați despre propriul risc de infecție. Aici diferă în mod semnificativ modelele pentru aplicație. Unele aplicații se bazează pe una sau mai multe autorități centrale, care au acces privilegiat la informații despre dispozitivele utilizatorilor.  De exemplu Trace Together , dezvoltat pentru guvernul Singapore, solicită tuturor utilizatorilor să împărtășească informațiile de contact cu administratorii aplicației.

În acest model, autoritatea păstrează o bază de date care map-ează identificatorii aplicațiilor pentru a contacta informațiile. Când un utilizator este testat pozitiv, aplicația sa încarcă o listă cu toți identificatorii cu care a intrat în contact în ultimele două săptămâni iar autoritatea centrală examinează acei identificatori din baza sa de date și folosește numere de telefon sau adrese de e-mail pentru a ajunge la ceilalți utilizatori care ar putea fi expuși.

Alte modele se bazează pe o bază de date care nu stochează atât de multe informații despre utilizatorii aplicației. De exemplu, nu este de fapt necesar ca o autoritate să stocheze informații reale de contact. În schimb, utilizatorii infectați își pot încărca jurnalele de contact într-o bază de date centrală, care stochează identificatori anonimi pentru toți cei care au fost expuși. Apoi, dispozitivele utilizatorilor care nu sunt infectați pot cere în mod regulat autorității informatii cu privire la starea propriilor identificatori. Autoritatea răspunde la fiecare cerere, dacă utilizatorul a fost expus.

Sistemul pare ok la prima vedere si felul in care Google/Apple spun ca îl vor implementa , pare îndeajuns de bine protejat ca identitatea si intimitatea persoanelor sa nu fie încălcată si cu toate acestea exista o anumita nesiguranță .

Părerea mea este că aceste aplicații ar trebui sa aibă in primul rând consimțământul utilizatorului si sa aibă o data de „expirare” . Atunci când criza COVID-19 se va încheia , toate aplicațiile construite  pentru combaterea bolii ar trebui să înceteze sa mai fie folosite. Definirea unui „sfârșit al crizei” este insa o chestiune dificila, de aceea dezvoltatorii acestor aplicații vor trebui sa prevadă posibilitatea utilizatorilor de „opt-out”, in orice moment in care aceștia doresc.

Tehnologia are puterea de a amplifica eforturile societății de a găsi soluții la probleme complexe, inventivitatea umana nu are limite si sunt convins ca vom trece si peste acesta criza cu bine. Trebuie doar sa ne asiguram ca acest cuvânt „criza” nu va fi folosit ca un talisman magic, care sa ajute guvernele sa construiască mijloace din ce in ce mai perfecționate si mai inteligente, prin care sa limiteze libertățile individuale ale oamenilor, prin crearea de noi mijloace de supraveghere.

Valentin Adrian Tenescu este de profesie inginer, pasionat de gadgeturi si tehnologie dar mai ales de futurologie. Publica pe WeInvent despre subiecte aflate la interferenta pasiunilor sale cu Marketingul si Comunicarea.