Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, al Universitații Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a lansat recent această inițiativă de popularizare a științei, pe care suntem onorați să o distribuim prin intermediul publicației noastre.

Andrei Miu, Profesor de Neuroștiințe Cognitive la Universitatea Babeș-Bolyai, si Simina Pițur, Doctorand in Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, sunt protagoniștii acestei ediții.

Ați observat că dacă ne schimbăm felul în care interpretăm o situație, se vor schimba și emoțiile? Acest lucru îl face de altfel și terapeutul, când ne ducem cu probleme emoționale la el sau la ea. Dacă nu ați aflat până acum ce inseamnă evaluare cognitivă, vă rugăm să rețineți termenul deoarece în acest episod vă vor fi prezentate dovezi incontestabile care arată că aceasta, evaluarea cognitivă, stă la baza emoțiilor și că emoțiile reflectă ceea ce credem despre o situatie, în raport cu noi înșine.

Simina Pițur: Este invocată, câteodată, ideea că emoțiile și rațiunea sunt lucruri separate, diferite, și că rațiunea ar depinde de creier și emoțiile ar fi generate în corp. Aș vrea să vorbim un pic despre de ce este greșită această idee și care sunt dovezile împotriva acestei idei.

Andrei Miu: Păi ar trebui să spunem că opoziția aceasta între inimă ca exponent al corpului și creier este veche, este încă din Antichitate discutată. În Antichitate, unii credeau că lăcașul sufletului ar fi inima, alții credeau că ar fi creierul. Întotdeauna am văzut în teoriile acestea dualiste: rational-emotional, cerebral-somatic, un vestigiu al discuțiilor din Antichitate, care nu mai sunt de actualitate.

Ca să revin la întrebarea ta, astăzi ne ocupăm mai degrabă de ideea răspândită în unele cercuri că emoțiile ar fi generate în corp și că ar fi nevoie de o bună cunoaștere a corpului ca să poată fi stăpânite emoțiile. Am auzit de-a lungul timpului, în diferite contexte, lucruri cum ar fi că aceia care își simt mai bine activitatea inimii, bătăile inimii pot să-și controleze mai bine emoțiile. Acest lucru are la bază ideea că emoțiile ar fi procese generate în corp.

#teoriaperifericaaemotiilor

De unde vine ideea aceasta? Ea vine dintr-o teorie care a fost propusă înainte să existe psihologia științifică. Este vorba de Teoria Periferica a Emoțiilor, care a fost propusă de medicul și omul de știință american William James, care la sfârșitul secolului al XIX-lea, în două texte, a venit cu această ipoteză că atunci când se întâmplă ceva în jurul nostru, când ne apropiem de un pericol, prima reacție este somatică: începe să ne bată inima mai tare, și când devenim conștienți de această reacție somatică, apare frica.

Deci, el susține că modificarea somatică (soma= corp), modificarea din corp este prima și ea este cauza emoției despre care zice și James că este o experiență conștientă, o experiență subiectivă. Textele acestea au fost publicate la sfârșitul secolului al XIX-lea. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, James scrie în capitolul Despre emoții, care este unul dintre aceste două texte din cartea masivă The Principles of Psychology, scrie că nu există date pentru această teorie și că este pur și simplu o ipoteză.

#ipoteza

Această ipoteză a mai fost propusă de cineva, aproximativ în același timp. Este vorba despre un medic danez, Carl Lange, care observase că atunci când oamenilor le este rușine, se înroșesc. El observase că celor care s-au îmbătat și care și ei sunt destul de roșii la față, le este mai puțin frică, iar aceia care resimt mai multă frică devin livizi la față.

De aici ideea lui Lange că mecanismele acestea vasculare ar sta la baza emoțiilor: vasodilatația ar produce anumite emoții, cum ar fi bucuria, veselia; și că vasoconstricția ar produce alte emoții, cum ar fi frica. Ne înroșim, când suntem veseli, la fel ca persoanele care au băut prea mult și ne facem albi la față când ne este frică. Deci și Lange propune o ipoteză care seamănă cu a lui James și care are la bază aceeași idee că în corp sunt generate emoțiile. De aici vine ideea.

Simina Pițur: Deci sunt două ipoteze care nu erau susținute de date, de fapt.

Andrei Miu: În măsura în care observațiile făcute pe pacienți, ale lui Lange, nu pot fi numite date, și aș spune că nu, ele erau pur și simplu niște observații clinice întâmplătoare.

Simina Pițur: Și atunci când au început să apară primele dovezi?

Andrei Miu: Până spre sfârșitul secolului al XX-lea s-au făcut studii care să încerce să susțină faptul că între emoții ar fi diferențe la nivel somatic: de exemplu, frica s-ar asocia cu frecvență cardiacă mai crescută față de tristețe și, de asemenea, cu creșterea temperaturii la nivelul pielii, cu creșterea tonusului muscular și că aceste modificări ar face diferența între emoții, cum ar fi frica, furia, tristețea, dezgustul și așa mai departe. Deci s-a încercat să se susțină ideea că ar fi diferențe somatice (diferențe în corp) între emoții.

#emotiidiverse

Ideea aceasta a fost sugerată tot de James, care spunea că emoțiile la om sunt la fel de diverse ca pietrele din curtea unei ferme din New Hampshire. El spunea că dacă se identifică o cauza a emoțiilor, cauza respectivă trebuie să justifice toată diversitatea de emoții. Dacă susținem că emoțiile ar fi generate în corp, înseamnă că ceea ce se întâmplă în corp în fiecare emoție trebuie să fie diferit.

De prin anii ‘30 au devenit disponibile metode cu care se puteau măsura diferite procese fiziologice la om cu metode neinvazive, care nu dor, nu fac nimic omului: se măsura activitatea inimii, activitatea musculară, tensiunea arterială, temperatura la nivelul tegumentului și așa mai departe. Primele studii cu aceste metode psiho-fiziologice care erau foarte la început în vremea aceea, mai ales un studiu de-al lui Ax din anii 50, sugerau că ar fi diferențe între câteva emoții, care fuseseră induse cu metode de laborator și se vedea pe măsurătorile fiziologice că ar fi diferențe între aceste emoții.

#frica

Ca să vă amuzați, Ax indusese frică punându-le participanților electrozi pe corp și spunându-le că la participantul de dinainte s-a constatat că se defectase ceva și că s-ar putea să primească stimuli electrici ușori în timpul studiului și să nu se sperie, căci este vorba doar despre o defecțiune și apoi îi lăsa în pace. Sau le dădea ceva de făcut și participanții făceau efort, iar apoi experimentatorul comenta într-un mod jignitor la adresa performanței lor în acea sarcină și sigur că oamenii se supărau, unii chiar se înfuriau, acesta era și scopul experimentului, de fapt.

Deci Ax găsise diferențe fiziologice, dar folosise metode de măsurare a modificărilor somatice foarte simple, foarte primitive în raport cu ceea ce folosim astăzi. Această temă a rezistat până la sfârșitul anilor ’90: sunt sau nu sunt diferențe somatice între emoții. Aceste metodele au evoluat cu cât au devenit mai bune și mijloacele de a induce emoții în laborator.

La sfârșitul anilor ‘90, se publicau primele texte de sinteză, care arătau că datele nu susțin că ar fi diferențe somatice între emoții. Cu toate acestea, este surprinzător cursul acestor cercetări, adică ideea provenită din Teoria Periferica a Emoțiilor a rezistat 100 de ani, în condițiile în care în 1924 au apărut rezultate care arătau că această teorie este greșită, că nu se susține de date.

#adrenalina

Un cercetător numit Gregorio Maranon a injectat adrenalină la oameni și a așteptat să vadă ce se întâmplă: niciunul din participanții lui nu a spus că li s-ar fi făcut frică sau că ar fi trait vreo emoție. Nici când i-a întrebat: Cum vă simțiți?, aproape nimeni nu a vorbit despre emoții.

De ce este acest lucru atât de hotărâtor, de ce a fost decisiv?

Pentru că atunci când vorbim despre modificări somatice, modificări în corp, acestea sunt determinate, sunt controlate, de sistemul nervos prin niște nervi care merg către organe, o parte din acești nervi sunt așa numiții nervi simpatici, care modifică activitatea organelor de așa manieră încât să facem față la un mediu foarte schimbător.

Standard, se spune că sistemul nervos simpatic, nervii aceștia simpatici, care pleacă de la măduvă și se duc spre organe, ne pregătesc pentru fugă sau luptă, dar nu este vorba doar despre fugă sau luptă. Este vorba de condiții de activitate crescută, de solicitare crescută: orice context în care solicitările sunt crescute, nu doar contexte stresante, și când facem efort fizic, de exemplu, nu doar când suntem stresați, implică sistemul nervos simpatic.

#simpatic

Acest sistem nervos simpatic se bazează, cum ziceam, pe nervi, care pleacă de la măduvă, ajung la aproape toate organele și modifică activitatea acestor organe, crescând sau scăzând diferiți parametri de așa manieră încât organele acelea să susțină nivelul de activitate crescută.

Pe lângă că nervii simpatici produc, de exemplu, la nivelul inimii creșterea frecvenței cardiace, există un nerv simpatic care merge către o pereche de glande, care se găsesc deasupra rinichilor, numite glande suprarenale. Aceste glande suprarenale, de fapt o parte a suprarenalelor, numite medulo-suprarenale (miezul suprarenalelor), produce adrenalina.

Acesta este un hormon care este aruncat în circulație și ajunge pe diferite organe, inclusiv la nivelul inimii, și produce aceleași efecte ca nervii simpatici, doar că au o durată mai mare. Deci, adrenalina este un hormon care produce efecte de tip simpatic și prin acest lucru prelungește efectele produse direct de nervii simpatici la nivelul organelor. Deci, din acest motiv era hotărâtor ce descoperise Maranon. El a injectat adrenalina, ceea ce clar a produs modificări de genul creșterii frecvenței cardiace la acești participanți, nu le-a spus nimic despre ce li s-a injectat și, cu toate acestea, nimeni nu a vorbit despre emoții. Ce dovadă mai clară că, iată, produci modificări somatice, dar nu apar emoții?!

#maranon

Experimentul lui Maranon este foarte cunoscut, este citat în toate manualele în ziua de astăzi, dar cu toate acestea, a existat fascinația aceasta pentru ideea propusă de James și Lange până foarte târziu, aproape 100 de ani.

A mai fost un argument, dar unul mai subțire, pentru oamenii care sunt atenți la detalii. Un fiziolog american, Walter Cannon, în anii ‘20 a atras atenția că nervii aceștia simpatici sunt foarte ramificați. Ei se ramifică foarte aproape de ieșirea din măduvă și se duc către mai multe organe.

El a zis că nu putem să credem că nervii aceștia simpatici produc modificări somatice specifice, care ar putea să facă diferența între emoții, pentru că nervii simpatici sunt ramificați, iar ei când produc activare, o produc pe mai multe organe și este vorba de ceva care ar putea fi numit reacție de urgență. Deci este o stare de activare difuză produsă de creșterea activității pe nervii simpatici care nu are cum să facă diferența între câte emoții sunt prezente la om.

Simina Pițur: Rezultatele lui Maranon arată că poți produce modificări somatice fără să induci emoții, și pe de altă parte, activarea simpatică este prea difuză ca să poată sta la baza unui număr atât de mare de emoții diferite.

Andrei Miu: Da, corect, foarte corect.

Simina Pițur: Dacă nu sunt generate în corp, atunci unde sunt generate emoțiile?

Andrei Miu: Știm astăzi că emoțiile sunt generate în creier. Ideea aceasta a fost susținută de foarte devreme tot de Walter Cannon, fiziologul american de care spuneam mai devreme. El este unul dintre cei doi părinți ai fiziologiei experimentale, așa că, a făcut experimente pe animale, în care a lezat diferite structuri nervoase și a încercat să vadă ce leziune în ce structură nervoasă afectează ceva ce, din punctul lui de vedere, semăna cu o emoție.

Nu vreau să complic povestea, el a folosit un model experimental numit sham rage, care ar putea fi tradus dreptpseudo-furie. El văzuse că la animale, dacă faci leziune undeva la baza creierului, la nivelul trunchiului cerebral, ca să fim specifici, animalele încep să prezinte piloerectie (li se ridică părul), se reped la alte animale și la îngrijitori, le curge saliva din gură. Acest lucru era ceva de care erau conștienți atât Cannon, cât și cei care descoperiseră modificările acestea, că nu este furie, dar semăna cu comportamentul văzut în furie. Vorbim de anii ’20 aici, iar studiul lui Cannon a fost publicat în 1927.

#pseudofurie

La animalele cu leziunea aceasta care provoca pseudo-furie, se mai făcea o a doua leziune. Prin aceasta, Cannon a descoperit că o leziune undeva în diencefal, în hipotalamus, făcea să dispară pseudo-furia la aceste animale. Și ceea ce este cel mai important, aceasta a fost de fapt moștenirea lui Cannon, că a venit cu propunerea că emoțiile sunt generate în creier și pe aceasta s-au construit alte teorii.

Cum spuneam în alt episod, până prin anii ‘80 nu se adunaseră date, dar se strânseseră deja câteva teorii foarte influente, precum circuitul lui Bapez, sistemul limbic al lui MacLean, apăruseră deci teorii care strângeau bruma de date care existau despre creier și emoții în teorii foarte ambițioase. De abia in anii ‘80 lucrurile au luat avânt, când au continuat studiile pe animale, dar într-o manieră mult mai sistematică, cu experimentele lui Joseph LeDoux, și de la sfârșitul anilor ‘90, adevăratul avânt a fost cu neuroimagistica funcțională, care ne-a permis să studiem ce se întâmplă în creier în timpul emoțiilor la om.

Pe lângă lucrurile acestea despre care am vorbit altădată, în anii ‘60, în psihologie s-a făcut un studiu care este de asemenea extrem de grăitor. Este un studiul făcut de doi cercetători, Schachter și Singer, care au mers pe urmele celor de dinaintea lor, adică au luat în considerare că o cale prin care ar putea fi induse emoțiile este cea a modificărilor somatice. Și atunci, și ei în experimentul acesta au injectat adrenalină la oameni.

#injectiacuadrenalina

Ei, însă, s-au gândit că s-ar putea ca nu modificările somatice să producă emoțiile, ci ceea ce credem despre efectele adrenalinei. Ei s-au jucat cu treaba aceasta: adică unora dintre participanți le-au injectat adrenalina și le-au spus ce face adrenalina – că o să crească frecvența cardiacă, că o să transpire, că o să le crească tonusul muscular și vor simți că musculatura este mai pregătită pentru activitate. Altora, nu le-au spus ce face adrenalina, li s-a spus că li s-a injectat o substanță care nu produce efecte semnificative. Deci, fie nu le-au spus nimic, fie le-au spus corect, fie le-au spus ceva greșit despre efectele adrenalinei.

Nu vreau să complic povestea, ceea ce a arătat studiul lor în premieră este că ceea ce credeau participanții despre efectele adrenalinei prezicea apariția emoției mai bine decât ce li se injectase: că li se injectase adrenalină sau ser fiziologic, care nu producea efecte simpatice.

#evaluarecognitiva

De aici ideea pe care se clădește toată știința afectivă din zilele noastre: că din punct de vedere psihologic, emoțiile se produc pe baza unui mecanism care se cheamă evaluare cognitivă și care se referă la felul în care interpretăm o situație în raport cu ce vrem noi, în raport cu scopurile noastre.

Gândiți-vă că avem tot timpul multiple scopuri: vrem să supraviețuim, vrem să avem o imagine socială bună în fața semenilor, vrem să mâncăm când ne este foame, să ne culcăm când ne este somn, avem o grămadă de scopuri. Ele se activează când trecem printr-o situație sau alta diferențiat, adică se activează un scop mai mult decât celelalte.

Trecând prin diferite situații, ceea ce facem este să evaluăm șansele ca situația respectivă să fie potrivnică scopurilor noastre, de exemplu, să ne pună în pericol și asta să ne amenințe supraviețuirea, sau să ne amenințe imaginea socială. Pe de-o altă parte, evaluăm probabilitatea ca situația să ne ajute să ne realizăm un scop. Deci sunt două direcții mari pe care evaluăm o situație prin care trecem: o evaluăm în raport cu scopurile noastre diferite, și evaluăm șansele ca acea situație să fie potrivnică sau favorabilă scopurilor noastre.

Evaluarea cognitivă, care este un proces cognitiv, un proces de gândire, în care încercăm să ne dăm seama ce poate să însemne o situație față de ceea vrem noi, s-a dovedit că stă la baza emoțiilor din punct de vedere psihologic.

Gândiți-vă că sunt două fațete ale aceleiași monede: psihologii studiază evaluarea cognitivă drept cauză a emoțiilor. Specialiștii în neuroștiințe cognitive se uită la ce se întâmplă în creier în timpul emoțiilor induse cu diferite metode. Deci, fie că ne uităm la evaluarea cognitivă, fie că ne uităm direct la creier, oricum cele două au legătură, pentru că evaluarea cognitivă se produce în creier.

Deci ajungem la punctul din care am plecat: Cannon, după decenii de cercetare cu o grămadă de metode, putem spune că a avut dreptate – emoțiile sunt generate în creier și se bazează pe evaluarea cognitivă.

De unde știm? Uite, convingător poate fi faptul că dacă ne schimbăm felul în care interpretăm o situație, se vor schimba și emoțiile. Acest lucru îl face și terapeutul când ne ducem cu probleme emoționale la el sau la ea. Deci, sunt dovezi incontestabile care arată că evaluarea cognitivă stă la baza emoțiilor și că, dacă vreți, emoțiile reflectă ceea ce credem despre o situație în raport cu noi înșine.

Simina Pițur: Care ar fi, atunci, cele mai importante idei despre emoții? Ce sunt emoțiile?

Andrei Miu: Emoțiile sunt niște stări psihice, experiențe subiective. Ne dăm seama, cu alte cuvinte, când apare o emoție și în mod tipic, știm ce emoție este. Ele apar pe baza felului în care interpretăm o situatie, în raport cu scopurile noastre curente. Aceasta este o idee importantă.

O altă idee importantă este că, odată, ce au luat naștere emoțiile, ele antrenează răspunsuri pe mai multe niveluri. Răspunsurile emoționale se întâmplă la nivel cognitiv: când ne este frică, suntem mai vigilenți, căutăm amenințări în mediu mult mai mult decât în situațiile când suntem liniștiți, ne aducem aminte în timpul fricii de experiențele în care am trait aceeași emoție.

#reamintirea

Deci, este distorsionată reamintirea evenimentelor, preponderent a celor care seamănă cu cel de față. Este distorsionată decizia, ne este mult mai frică de riscuri când ne este frică, și sigur că psihologia ne perimite să dăm exemple de distorsiuni cognitive asociate cu diferite emoții, nu doar frică, ci și furie, tristețe, dezgust și așa mai departe.

De exemplu, se vorbește despre emoții morale. Până de curând s-a crezut că emoții precum ar fi furia sau disprețul sau dezgustul, aceasta este o triadă de emoții morale, ar influența decizia. Nu este chiar așa, dar vorbim despre asta altădată. Ceea ce vreau să spun este că sunt răspunsuri cognitive, distorsiunile acestea cognitive sunt feluri în care, odată ce a luat naștere emoția, se modifică diferite lucruri la nivel cognitiv. Dar sunt și modificări fiziologice.

#raspunsuri

Aici se așează modificările somatice de la care am plecat. Ele sunt răspunsuri antrenate de emoții , odată ce acestea au luat naștere. Deci, răspunsuri emoționale, consecințe ale emoțiilor și nu cauze ale acestora, cum credeau James și Lange și alții după ei. Sunt modificări care nu sunt doar de natură simpatică, cum cred unii în virtutea unor idei mai vechi. Astăzi se știe că se modifică activitatea organelor pe baza unei balanțe între cum se modifică activitatea pe nervii simpatici și cum se modifică activitatea pe nervii parasimpatici.

Parasimpaticului este o altă categorie de nervi care frânează modificările prea bruște provocate de nervii simpatici și al căror rost este în primul rând să reducă uzura organelor pe termen lung. Deci, dacă vreți, puteți să vedeți simpaticul ca o accelerație care ne permite să creștem viteza când trecem prin solicitări crescute, și să vedem parasimpaticul ca pe o frână, care temperează efectele simpaticului ca să nu se facă țăndări mașina. Deci sunt efecte fiziologice periferice, cu alte cuvinte, efecte somatice, modificări în corp atât de natură simpatică, cât și de natură parasimpatică în timpul emoțiilor, iar acesta este un alt tip de răspuns emoțional.

#modificaricomportamentale

Un alt tip de răspuns, un alt nivel al răspunsurilor emoționale, sunt și modificările comportamentale. Acest lucru se leagă și de ce se crede că ar justifica existența emoțiilor. Emoțiile se crede că există ca să ne pregătească comportamentul în diferite situații, pe două direcții. Dacă am evaluat situația ca fiind o amenințare la adresa unuia din scopurile noastre, vor apărea, în mod evident, emoții negative: frică, furie, tristețe, dezgust și altele. Acest lucru ne va pregăti să evadăm din situația aceea, deci sunt comportamente de evitare sau de apărare, cum era și înghețul motor pe care îl studia LeDoux la animale și de care vorbeam altădată.

Sigur, sunt multe altele. De exemplu, când ne apare ceva în față brusc, un răspuns de apărare este tresărirea. Această reacție este pregătită de emoția de frică, ce poate să intervină când ne-a apărut ceva brusc în față. Deci, o direcție în care este pregătit comportamentul este evitarea sau apărarea.

O altă direcție, în situația în care credem că ne confruntăm cu un eveniment care ne-ar putea servi scopurilor, și vrem să stăm în situația respectivă sunt comportamentele de abordare. Acestea înseamnă că emoțiile pozitive care apar în situațiile evaluate ca fiind favorabile, ne vor ajuta să facem tot ce putem ca să prelungim expunerea la situație, să stăm în acea situație. Deci, fie scăpăm din situație, prin comportamente de evitare, fie stăm în situație sau încercăm să stăm în situație prin comportamente de abordare.

#actionreadiness

Aceste comportamente sunt pregătite de emoții. Emoțiile ne dau direcția comportamentală, cu alte cuvinte. Nico Frijda, un psiholog olandez, care a contribuit la teoria funcțională a emoțiilor, spune că scopul emoțiilor este de a ne pregăti comportamente pe aceste două direcții. El vorbește despre action readiness.

Simina Pițur: Andrei, îți mulțumesc foarte mult pentru discuții. Sper că ascultătorii noștri ajunși la finalul acestui episod să simtă că au învățat câteva lucruri noi despre emoții și mecanismele de la baza acestora.

Andrei Miu: Vă mulțumesc și eu. Cu siguranță o să mai vorbim despre emoții, pentru că, în fond, acesta este subiectul cu care ne ocupăm ca cercetători.