Absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografie I.L. Caragiale, Bianca Boitan-Rusu are o experiență de peste 20 de ani de zile, intrând în industria comunicării în 2006 ca PR Manager la Desant Theater și continuându-și cariera prin colaborări pe termen lung cu și pentru Radio Guerrilla, Alternosfera, Artexim, Teatrul EXCELSIOR, etc. Am avut o conversație lungă și frumoasă despre industria culturală din România, despre ce înseamnă să comunici în această zonă, pasiunea pentru artă și multe alte subiecte la care mi-a răspuns frumos și implicat.

un interviu de Romanița Oprea, din seria #perspective

Ce te-a atras prima dată la industria comunicării?

O să râzi – am început să fac comunicare înainte să am habar că fac comunicare J În anul 2000, când am început să promovez spectacole de teatru, termenul „comunicare” nici nu cred că exista cu adevărat în România, cu atât mai puțin în zona culturală. Pentru mine, la 20 de ani, nu existau strategii, nu existau planuri, nu exista ideea de „campanie” așa cum o înțelegem astăzi.

Exista, în schimb, o nevoie foarte concretă: cum faci ca oamenii să afle despre un eveniment și, mai ales, cum îi convingi să vină. Cam așa am început să lucrez – foarte organic, din instinct, învățând din mers. Și cred că am avut, ca de cele mai multe ori în parcursul meu profesional, o intuiție bună, dublată de curiozitatea de a testa și de a înțelege ce funcționează și ce nu. Privind în urmă, cred că asta m-a format cel mai mult: faptul că nu am avut rețete și a trebuit să le construiesc singură.

Dar la zona culturală?

Nu cred că m-a atras conștient zona comunicării culturale. Eu pur și simplu mergeam la teatru, vedeam spectacole și apoi simțeam nevoia să povestesc despre ele. Le spuneam tuturor cât sunt de bune, de minunate, de nemaivăzute și îi convingeam să meargă. Fără să-mi dau seama, asta era deja comunicare.

La baza a tot ceea ce fac și astăzi stă exact acest tip de entuziasm – unul foarte sincer, aproape inocent, pe care îl simt de fiecare dată când văd un spectacol care îmi place, când particip la un concert care mă răscolește sau când descopăr o expoziție care mă impresionează cu adevărat. Privind în urmă, sunt extrem de convinsă că nici nu aș putea altfel. Și chiar de multe ori mă întreb oare cum ai putea să promovezi un produs cultural dacă tu însăți / insuți nu crezi în el? Mă gândesc mereu, atunci cănd mi se propune un proiect, că eu trebuie să fiu, înainte de toate, fanul lui numărul unu. Iar restul se întâmplă de la sine.

Industria culturală s-a dezvoltat foarte mult de acum 20 de ani când ai început jobul de PR Manager la Desant Theater. De ce îți este însă dor din perioada respectivă și crezi că ar fi fost bine să se păstreze?

Desant a fost un proiect pe care l-am iubit enorm. Am muncit mult acolo, împreună cu colegii mei de generație, și, chiar și astăzi, la peste 20 de ani distanță, recunosc fragmente din acel spirit în multe proiecte care s-au desfășurat în ultimii ani.

Era, fără exagerare, unul dintre cele mai cool și avangardiste spații culturale ale momentului – un loc aflat la parterul și subsolul unui bloc de pe Bulevardul Ion Mihalache, unde, între 2005 și 2007, se întâmplau lucruri incredibile: spectacole de teatru, performance-uri, spectacole de dans, proiecții de film, lansări de carte, concerte, expoziții și, mai ales, foarte multe dezbateri. Desant-zbateri J

De fiecare dată când mă gândesc la perioada aceea nebună și atât de creativă, am același gând: și astăzi, în 2026, Desant ar fi încă avangardă. Îți mulțumesc că m-ai întrebat despre Desant, mă emoționez de fiecare dată când vine vorba despre acest spațiu, pe care l-am prezentat inclusiv la Londra, într-un proiect amplu de promovare al artiștilor români contemporani.   

#pepiniera

Eu ajunsesem acolo deja „formată”, pentru că lucrasem înainte la Studioul de Teatru Casandra al UNATC-ului, un teatru care acum nu mai există în circuitul bucureștean, aflat în Strada Franceză nr. 9 – la un pas de Teatrul de Comedie. Pentru cine nu-și mai amintește: acolo, studenții din anii terminali ai facultății de teatru își prezentau spectacolele de licență. Era o pepinieră extraordinară, iar lumea teatrului venea să descopere noile generații de actori. Acolo au debutat, de la Florin Piersic și Leopoldina Bălănuță, până la Andreea Grămoșteanu sau Șerban Pavlu. Imaginați-vă că acolo au debutat toți marii actori români de după 1957!  

Am prins și eu câțiva ani buni de Casandra – inițial ca spectator, în liceu fiind, apoi ca studentă, implicată direct în organizarea Galei Absolvenților, și, mai târziu, în proiecte concrete. Primul dintre ele a fost „Lebensraum – Spațiul vital” de Israel Horovitz, în regia Alexandrei Badea – un spectacol despre care s-a scris enorm la vremea respectivă.

Pentru „Lebensraum” trimiteam săptămânal faxuri către toate redacțiile – ziare, televiziuni, radiouri. Pentru cei care nu mai știu ce este acela un fax: era un mijloc de comunicare prin care transmiteai documente prin telefon. Sunam și spuneam, foarte serioasă:
„Bună ziua, sunt Bianca Boitan și dorim să vă invităm la un spectacol de teatru excepțional de la Studioul Casandra. Un ton de fax, vă rog!”

După fax… îi sunam. Și îi sunam. Și reveneam. Nu m-am lăsat până nu au venit la spectacol absolut toate televiziunile, s-a scris în toate ziarele – erau multe atunci și conta enorm să apari. Evident, am invitat toți criticii de teatru, toți jurnaliștii pe care îi știam. A fost un succes uriaș – țin minte și acum live-ul de la Știrile PRO TV. Vezi, s-ar putea face toate astea fără entuziasmul despre care îți ziceam mai devreme?

#desant

Perioada de la Casandra a continuat – rectorul de atunci, domnul Florin Zamfirescu, m-a invitat să continui să promovez spectacolele absolvenților, și am făcut asta pentru câteva stagiuni. Așa că Desant a venit într-un moment în care eu știam deja foarte bine cum funcționează lucrurile. Aveam relații excelente cu presa, pe care le continui și azi, la atâția ani distanță – fapt pentru care le voi rămâne mereu recunoscătoare.  

La Desant am început însă să observ și să folosesc strategic anumite mecanisme. De exemplu, mi-am dat seama că, la vremea aceea, conferințele de presă ale domnului Traian Băsescu (atunci primar general), aveau loc în weekend. Mi s-a părut interesant – pentru că presa nu prea avea subiecte în weekend. Așa că am „furat” strategia: trimiteam comunicatele duminică dimineața.

Astăzi pare o nebunie. Dar atunci funcționa incredibil. Jurnaliștii erau în redacții, subiecte nu prea erau, iar emailul meu devenea, în foarte multe cazuri, articol. Eram foarte mândri și de parteneriatele noastre – cu Radio Guerrilla, cu 24 FUN, cu Cotidianul. În perioada aceea nu era deloc ușor să fii prezent acolo. Era o formă reală de validare.

#timp

Dar, dincolo de toate aceste lucruri – strategii, parteneriate, rezultate – cred că ceea ce îmi lipsește cel mai mult acum este altceva: timpul. Atunci aveam mai mult timp. Timp să ne ascultăm, timp să construim relații, timp să stăm de vorbă. Și, deși eram ocupați și atunci, nu exista această fugă continuă pe care o simțim astăzi.

Cred că asta este, de fapt, esența care ar trebui obligatoriu să fie păstrată: dimensiunea umană a comunicării și relația directă cu comunitatea căreia i te adresezi. Astăzi avem instrumente infinit mai performante, dar riscăm să pierdem exact lucrul cel mai important – conexiunea reală dintre oameni.De aceea, chiar și acum, în tot ritmul ăsta accelerat, sunt câteva lucruri pe care nu le-am schimbat și nu concep să le schimb vreodată, iar unul dintre ele este să îmi iau timp să stau cât mai mult de vorbă cu oamenii: cu artiștii, cu invitații, cu publicul dacă se poate, înainte de un eveniment.Pentru că, dincolo de orice strategie, comunicarea rămâne, în esență, despre oameni și despre felul în care reușești să creezi o legătură reală între ei.

Cum ai spune că s-a schimbat atitudinea & interesul artiștilor pentru felul în care comunică? Cât de mult au fost influențate de evoluția digitalului?

Eu sunt un „caz” extrem de fericit: am lucrat mereu cot la cot cu artiștii, dintotdeauna. Și pot să spun că, în toate etapele prin care am trecut, artiștii cu care am lucrat au fost conștienți de importanța comunicării. Poate nu întotdeauna în termeni strategici, dar foarte clar în sensul esențial: dacă oamenii nu află despre un proiect, el nu există cu adevărat.

Evident, s-au schimbat radical instrumentele. Nu putem compara începutul anilor 2000, când lucram cu faxuri și telefoane fixe, cu prezentul, în care comunicarea se întâmplă în timp real, pe multiple platforme, cu o presiune constantă de a fi vizibil. Digitalul a schimbat complet ritmul: dacă înainte construiai în timp, astăzi ești nevoit să fii prezent permanent. Dacă înainte relația cu publicul era mediată în principal de presă, astăzi artistul are un canal direct, nefiltrat, iar asta e, în același timp, și o oportunitate, și o provocare, pentru că, pe de o parte, artiștii au astăzi o libertate extraordinară de a-și spune povestea în propriul lor limbaj, însă, pe de altă parte, există riscul de a transforma comunicarea într-un zgomot continuu, în care mesajul real se pierde.

Dincolo de toate aceste schimbări, eu am păstrat mereu același principiu în lucrul cu artiștii: pentru fiecare proiect, este vital să găsim cea mai bună și cea mai autentică formă de a spune povestea lui. Iar o poveste spusă bine nu are nevoie de foarte multe artificii – are nevoie, în primul rând, de adevăr.

Pentru tine, care au fost cele mai mari provocări, în funcție de fiecare etapă profesională?  

Hmmm… provocări au fost multe. Cred că prima mare provocare reală a fost în perioada în care lucram la Studioul Casandra. Era iarna lui 2005, iar clasa de actorie coordonată de Gelu Colceag scosese nu mai puțin de șase spectacole de licență. Un an extraordinar, cu o generație extrem de talentată – Mihai Bendeac, Emanuel Pârvu, Andreea Grămoșteanu, Doru Bem, Radu Iacoban, Mirela Zeta și mulți alții.

Și, la un moment dat, s-a conturat ideea de a face o Gală a Absolvenților dedicată exclusiv acestei clase – cu jurii, cu premii, cu tot ce presupune un astfel de eveniment. Doar că… m-am trezit complet singură cu Gala în brațe. Așa că… ce era să fac? Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă. Am făcut tot: caiete program – realizate și printate de mine, cu ce aveam prin birou, parteneriate media, trofee pentru câștigători, afișe.

#recunostinta

Le sunt recunoscătoare și astăzi celor care m-au susținut atunci – lui Adrian Popescu de la Radio Guerrilla, lui Alex Săndulescu pentru machetele full page din 24 FUN, lui Robert Turcescu pentru susținerea din Cotidianul și pentru acea „bilă albă” pe pagina 2, care a făcut-o foarte fericită pe mama. Îmi amintesc și acum cum, noaptea, împreună cu colega de la pază, trimiteam kilometri de faxuri, ca dimineața toate redacțiile să le găsească pe birou, cum mă trezeam la 6:30 să cumpar ziarul, sa ma asigur ca ne-a aparut macheta, cum ascultam lipită de radio Radio Guerrilla, să-mi ascult spotul.

Au fost câteva săptămâni intense, cu insomnii și ceva atacuri de panică, dar, privind în urmă, îmi dau seama că acea presiune enormă m-a întărit, poate, cel mai mult. A fost momentul în care am înțeles că pot duce un proiect mare de la cap la coadă, singură, și că am o determinare pe care nici eu nu o bănuiam.Evident, astăzi nu aș mai proceda la fel, dar la douăzeci și ceva de ani vrei să arăți că poți să muți munții din loc.

#provocari

Provocări au fost multe, din fericite toate s-au termionat cu super-succes, iar asta mă bucură poate cel mai tare și mă emoționează profund când le rememorez: concertul Alternosfera – în 2012, la Turbohalle, cu 2000 de oameni în sală – enorm la vremea aia pentru un concert al unei trupe românești, apoi, în 2015, la Arenele Romane, cu 3000. Cifrele astea sunt impresionante și acum, la peste 10 ani distanță. Sau concertul de reuniune TRAVKA, la Silver Church – cu peste 1000 de oameni și o coadă de sute de metri afară. Oamenii așteptau în speranța că poate mai prind un loc. A fost… epic.

Dar una dintre cele mai interesante și duioase provocări a fost promovarea spectacolului-cult
O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, care, în 2017, nu avea nimic „vandabil” în sens clasic: text necunoscut, autor necunoscut, regizor și scenograf foarte talentați, dar fără notorietate în București, o distribuție excelentă, dar fără „nume” care să vândă bilete. Și cu toate astea, spectacolul a devenit un fenomen: am pornit campania de la o singură imagine – o fotografie superbă făcută de Adi Bulboacă – și de la o întrebare: Ce înseamnă să fii altfel și de ce firescul nostru, oricât de anapoda, trebuie să fie luat drept normă?

Spectacolul a câștigat foarte multe premii, s-a jucat ani de zile cu casa închisă și a fost numit „o fascinantă demonstrație de inovație teatrală”. Cu siguranță a fost una dintre acele situații în care îți dai seama că, uneori, nu ai nevoie de un „argument comercial”, ci de un adevăr inteligent spus.

Spuneai într-un interviu că după Colectiv te-ai oprit o perioadă și nu ai mai lucrat în industria muzicală. Cum ai reușit să treci peste acest moment atât de dificil și ce te-a determinat să te întorci?

Așa e. După incendiul din Colectiv au fost trei luni în care nu am fost în stare să fac absolut nimic. Nu am dat niciun email, niciun telefon. Nimic. Era pur și simplu un vid. A fost, probabil, unul dintre cele mai grele momente pentru mine – nu profesional, ci uman. Întâmplarea ciudată a făcut ca, în acea perioadă, soțul meu să îmi povestească acasă despre repetițiile la un spectacol la care lucra – ghicește care – chiar  O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. El se ocupa de partea video și de instalațiile interactive și seară de seară îmi povestea cât de faină era echipa, cât de creativi erau oamenii, cum lucrau de luni de zile la proiect și că totul era nou, cool, creativ și extrem de sincer.Regizorul era Bobi Pricop, scenograful Adrian Damian.

Urma premiera, erau deja programate patru reprezentații dar… nu se vânduse niciun bilet.Și, într-un fel poate deloc întâmplător, în momentul acela s-au întâlnit mai multe lucruri din viața mea: după închiderea Desant, eu mă îndepărtasem categoric de teatru, alesesem să lucrez cu echipa Radio Guerrilla, mă ocupam intensiv și aproape exclusiv de proiecte muzicale și, câteodată, de proiecte de dans contemporan și performance. Fusese o legătură atât de puternică cu Desant încât mult timp nimic din ce vedeam în București nu mi se părea că merită să mai rămân în această zonă artistică.

Doar că…într-o seară de iarnă, am ajuns la o repetiție. Țin minte foarte clar momentul: m-a emoționat atât de mult, încât mi-a fost clar că exact ăsta era teatrul pe care îl căutam, de care îmi era dor, teatrul cu care rezonam și alături de care mi-ar fi plăcut să construiesc. Probabil că a fost un reset, nu doar profesional, ci și personal.

Cum alegi proiectele în care te implici? (din câte știu eu ai atât proiecte și colaborări pe termen lung, cât și punctuale)

Aleg doar proiectele și artiștii în care cred 1000%. Nu aș putea lucra altfel. Meseria noastră, ca să fie făcută cu adevărat, are nevoie de implicare reală, nu de o prezență formală. Iar implicarea asta nu poate exista dacă nu există convingere. Sau cel puțin așa e în cazul meu.

Pentru mine, criteriul esențial este ceva atât de simplu: proiectul, din orice zona culturală ar veni el, trebuie să mă convingă pe mine, înainte de toate. Și asta pentru că, în momentul în care încep să comunic un proiect, știu că pun în joc de fiecare dată încrederea pe care am construit-o în timp cu oamenii din mass-media, și care e un aspect absolut vital al profesiei mele.

În ultimii ani, parcursul meu profesional este strâns legat de Festivalul și Concursul Internațional George Enescu și de Teatrul EXCELSIOR – singurul teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți. Și, evident, o constantă a vieții mele profesionale o reprezintă trupa Alternosfera, alături de care dezvolt periodic anumite proiecte. Sunt repere foarte importante pentru mine, tocmai pentru că vorbim despre proiecte construite cu rigoare și cu un nivel artistic foarte înalt.

În paralel, aleg și proiecte punctuale, care mă provoacă sau care vin cu un context special. De exemplu, în această perioadă lucrez la ISCM World New Music Days 2026, un festival internațional major dedicat muzicii contemporane, care revine la București după 27 de ani.

Îmi place mult acest echilibru între proiectele pe termen lung, care se interconectează subtil, și proiectele punctuale, care îmi aduc mereu o perspectivă nouă.

Cum te-ai descrie ca om de comunicare? Care este stilul tău?

Eu sunt din fire o persoană super-entuziastă. Pun foarte multă pasiune în toate proiectele în care mă implic, și cred și sper că asta se simte. Oamenii din mass-media cu care lucrez de ani – cu unii chiar de zeci de ani – mă cunosc suficient de bine încât să știe, din start, că subiectul pe care îl propun este unul de înaltă ținută artistică.

Iar stilul meu ține foarte mult de felul în care aleg proiectele. Curatoriez cu foarte mare atenție și rigoare fiecare proiect în care mă implic, din două motive foarte clare: în primul rând, pentru că mi-ar fi imposibil să vorbesc despre ceva ce nu m-a convins mai întâi pe mine, și, în al doilea rând, pentru că știu că oamenii cu care lucrez au încredere în mine fără să le dau foarte multe amănunte. Iar această încredere vine la pachet cu o responsabilitate pe care nu aș vrea să o pierd niciodată.

Așa că, probabil stilul meu se construiește exact din echilibrul dintre pasiune și responsabilitate.

Sunt artiștii clienți mai dificili decât clienții business, să spunem?

Toți artiștii cu care lucrez sunt absolut extraordinari. Cred că sunt, pur și simplu, norocoasă 😊 Am lucrat mereu cu oameni foarte implicați, foarte conștienți de ceea ce fac și de importanța proiectelor lor. Sigur, artiștii sunt diferiți de clienții din zona business – sunt mai sensibili, mai subiectivi în raport cu munca lor, pentru că, până la urmă, vorbim despre ceva foarte intim, dar tocmai asta face lucrurile interesante.

Ce sfaturi le-ai da artiștilor în 2026?

Le-aș spune, în primul rând, să lase în pace presiunea algoritmilor, a fanilor sau a presei. Să iasă în public atunci când simt cu adevărat că au ceva de spus. Nu pentru că „trebuie”, nu pentru că „așa se face”, nu pentru că „așa cere platforma”. Să nu se piardă în postări inutile și în nevoia de a fi permanent prezenți. Să își urmeze instinctul. Și, poate cel mai important: dacă simt că nu e o zi bună, să se gândească de două ori înainte de a posta ceva. Sau, și mai simplu, să lase postarea pe a doua zi. Nimic grav nu se va întâmpla. Și spun asta pentru că vedem în jurul nostru multe luări de poziție “la impuls”, care, cu toată strategia și cu tot PR-ul de criză din lume, nu se pot atenua prea ușor. 

Dar ție, dacă te-ai putea întoarce în timp?

Mi-aș spune foarte simplu: „E bine ce faci. Ai încredere în instinctul tău.” Cred că, la început, avem tendința să ne îndoim mai mult decât e cazul – să ne întrebăm dacă facem bine, dacă alegem corect, dacă suntem pe drumul potrivit. Privind în urmă, îmi dau seama că instinctul m-a ghidat de cele mai multe ori foarte bine. Cred că e superputerea mea J)  Poate că asta ar fi fost cel mai important lucru de știut mai devreme: că, uneori, răspunsul e deja acolo, trebuie doar să ai încredere în el.

Ai face ceva diferit? De ce?

Nu, nu aș face absolut, dar absolut nimic diferit. Pentru că orice schimbare, oricât de mică, ar putea duce lucrurile într-o altă direcție. Și atunci nu știu dacă aș mai ajunge în punctul în care sunt astăzi, nu știu dacă aș mai fi trăit toate experiențele astea extraordinare. Pentru că, dincolo de parcursul profesional, e de fapt altceva ce pentru mine contează enorm, și anume că toate experiențele prin care am trecut – proiectele, oamenii, momentele – au construit o memorie afectivă foarte puternică, și nu aș risca sub nicio formă să pierd această memorie pentru nicio variantă „mai corectă” sau „mai sigură”. Cred cu tărie că exact felul în care s-au întâmplat lucrurile, cu toate imperfecțiunile lor, m-a adus aici.

Ce piesă / operă ai spune că te caracterizează cel mai bine și de ce?

Hmm… Grea întrebare. Nu știu dacă aș putea alege una singură. Cred că, mai degrabă, sunt într-o continuă căutare – și fiecare etapă vine cu alte întâlniri, cu alte spectacole, cu alte muzici care mă definesc, pentru o vreme. Și cel mai minunat lucru e că nu e nimic greșit în asta.