Emilian Avrămescu recunoaște că nu trăiește din fotografie, dar asta pentru că nu și-a propus să o facă. Nu se consideră un fotograf în adevăratul sens al cuvântului, nu are teme predilecte și spune că în prezent a reușit să se abțină de la a fotografia tot ce-i iese în cale. E interesant punctul de vedere al lui Emilian cu privire la școală și disciplinele artistice. El spune că în momentul în care acestea sunt evaluate pe bază de note își pierd valoarea formativă și că numai în absența fricii de evaluare, elevii pot explora sincer arta.

Cred că stilul meu (dacă se poate spune că am un stil) s-a conturat, oarecum, în direcția a ceea ce aș numi fotografie contemplativă – rămân la distanță de subiect, observ într-un mod meditativ ceea ce se întâmplă în jurul meu și, implicit, în cadrul fotografic.

Crede că imaginea fotografică nu se află în aparatul cu care lucrezi, ci mult înaintea momentului declanșării, chiar în subconștient. Visează la o carte-album foto care să îmbine imagini și texte poetice și care să contureze ceea ce el numește ideea de PhozEme. În momentul în care va găsi finanțare pentru acest proiect, probabil vom asista și la o expoziție Emilian Avrămescu.

un interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective

Ce mai înseamnă să fii fotograf în 2025? Cu ce se ocupă, din ce trăiește și ce fotografiază un fotograf astăzi?

Eu nu mă consider un fotograf în adevăratul sens al cuvântului. Nu trăiesc din fotografie. E adevărat, nici nu mi-am propus asta. Dar cunosc oameni care au transformat fotografia într-o meserie și au rezultate foarte bune, inclusiv din punct de vedere financiar. Sunt persoane care activează în zona fotografiei de eveniment și a celei comerciale. Cu siguranță, există și o piață pentru fotografia de artă, chiar dacă, în România, aceasta este mai puțin dezvoltată sau mai puțin vizibilă. Până la urmă, un fotograf este ceea ce alege el să fie.

Zi-ne despre temele tale preferate: ce te atrage cel mai mult, ce stări predomină în fotografiile tale?

Nu am teme predilecte. Pentru moment, cred că am reușit să-mi temperez reflexul de a fotografia tot ce-mi apare în cale. Am devenit mai selectiv, dar fără să-mi restrâng, neapărat, aria fotografică. Cred că stilul meu (dacă se poate spune că am un stil) s-a conturat, oarecum, în direcția a ceea ce aș numi fotografie contemplativă – rămân la distanță de subiect, observ într-un mod meditativ ceea ce se întâmplă în jurul meu și, implicit, în cadrul fotografic.

Cum am putea să ne apropiem mai mult de arta fotografică? Există șansa să se întâmple asta direct de pe băncile școlii?

Din păcate, în afara școlilor sau liceelor de profil, șansele sunt destul de mici. Din ce am observat, educația estetică și artistică, în general, sunt tratate cu superficialitate în învățământul românesc. Nu din vina profesorilor, desigur, și cu atât mai puțin a elevilor, ci din cauza modului în care este construit sistemul nostru educațional. Atâta timp cât materii precum muzica și educația plastică sunt privite ca fiind „de umplutură”, doar pentru a bifa prezența lor în programă, șansa ca un elev să dobândească o educație estetică decentă depinde doar de noroc și conjunctură. Susțin cu tărie că obsesia celor care construiesc programa școlară de a centra totul în jurul a două-trei materii (a căror importanță în sine nu o neg) – ignorând sau tratând cu superficialitate latura cultural-estetică, principiul vocațional și abilitățile fiecărui elev – a dus și va continua să ducă la frângerea multor destine, inclusiv în plan artistic.

După părerea mea, muzica, artele plastice, teatrul, cinematografia sunt materii care ar trebui integrate în programa școlară fără a mai intra în sistemul de notare – evaluare, deoarece scopul lor nu este performanța măsurabilă, ci dezvoltarea sensibilității, creativității și identității culturale a elevilor. Atunci când aceste discipline sunt reduse la simple note, ele își pierd valoarea formativă și devin doar un fel de lest. O educație estetică autentică are nevoie de libertate, nu de presiune. Numai în absența fricii de evaluare, elevii pot explora sincer arta, își pot descoperi vocația și pot învăța să vadă lumea cu alți ochi.

Cât de mult contează echipamentul, skill-ul, teoria și cât de mult talentul în arta fotografică?

Nu poți face fotografie fără să asimilezi o serie de cunoștințe – fie ele tehnice, fie legate de compoziția imaginii. Totuși, evoluția tehnologică și perfecționarea camerelor digitale tind să estompeze importanța unor abilități care, odinioară, erau indispensabile. Fotografia pe film, de exemplu, necesită cunoștințe și abilități esențiale. Astăzi e mult mai ușor, dar asta nu înseamnă că fotografia digitală nu presupune provocări. Totul depinde, în bună măsură, de tipul de fotografie practicat.

În ultima perioadă, eu fotografiez mult cu telefonul, pentru că este un instrument mereu la îndemână și, cel puțin până la un anumit nivel – pentru ceea ce caut eu în fotografie –, este suficient. Asta nu înseamnă că neg superioritatea sau necesitatea aparatelor dedicate. Discuția despre arta fotografică este, însă, mult mai complexă. Eu, spre exemplu, consider că cel mai mult am învățat din cărți despre fotografie care nu conțineau fotografii și nici explicații tehnice; adică acele lecturi care vorbesc despre esența fotografiei, despre ceea ce este fotografia, nu despre cum se face fotografia.

Ce urmărești cel mai mult la o fotografie? Cum îți dai seama că e „cea care rămâne”?

Întrebarea aceasta se leagă foarte bine de cea anterioară. Îmi place să spun că imaginea fotografică nu se află, de fapt, în aparatul cu care lucrezi, ci mult înaintea momentului declanșării – în mintea ta, dar și într-o zonă pe care nu o poți controla, aflată în subconștient. După părerea mea, fotografia este (și) o experiență inefabilă, acționând inclusiv la nivel subliminal.

Cum stai cu editarea fotografiilor? Cât te bazezi pe softuri? Le preferi mai „raw” sau mai aranjate?

Folosesc programe gratuite, destul de rudimentare și destul de vechi. Fiecare imagine are propria ei editare: uneori e mai complexă, alteori, înseamnă doar câteva corecții de contrast, culoare sau luminozitate.

A fost vreo situație în care ai ratat o fotografie pe care ți-o doreai mult? Sau momente total neașteptate în care ți s-au arătat cadre perfecte?

Da, în fiecare zi ratez fotografii. Blestemul oricărui fotograf pasionat e că ajunge să vadă lumea în cadre fotografice. Iar într-o zi sunt zeci de situații irepetabile în care nu ai la îndemână nici măcar telefonul pentru a surprinde ceea ce ție ți se pare un cadru deosebit. Paradoxal, ăsta este și farmecul fotografiei.

Cum putem deosebi o fotografie reală de una generată cu AI? Și cât timp vom mai putea face asta?

În prezent, încă există indicii care ne permit să facem diferența între o fotografie reală și una creată cu ajutorul inteligenței artificiale. Dar, având în vedere viteza uluitoare cu care evoluează aceste tehnologii, e posibil ca, în viitorul foarte apropiat, să nu mai putem face această distincție.

Ne poți recomanda câteva cărți despre fotografie care te-au marcat?

Mi-a plăcut mult On Photography (tradusă în România cu titlul Despre fotografie) de Susan Sontag, dar și cărțile din colecția Diafragma 9. Există o mulțime de alte lucrări importante și relevante, de la cele despre istoria artei până la albumele de artă fotografică.

Ce pregătești acum? Pe când o expoziție?

Visez la o carte-album foto care să îmbine imagini și texte poetice, menite să contureze ceea ce eu numesc ideea de PhozEme. Caut finanțare pentru acest proiect. Lansarea, dacă se va întâmpla, va fi însoțită de o expoziție.