Cu peste 10 ani de experiență în domeniu, Anca Spiridon este PR cultural, freelancer convins, doar cu proiecte care ii plac si in care crede in portofoliu. Unii dintre voi o cunoașteți ca parte a echipei de comunicare Timișoara – Capitală Europeană Culturală, alții ca parte a echipei no.mad, alții drept PR la Celula de Artă sau Collage Festival, etc. Am provocat-o la o discuție despre cum comunici în domeniul cultural în 2026, provocările pieței, precum și pasiuni, preferințe, mentori și influențe.

un interviu de Romanița Oprea, din seria #perspective

Cum ai facut primii pași in PR și ce te-a atras atunci la această industrie?

În PR am ajuns complet dintr-o întâmplare, eu fiind deja om de producție de evenimente de câțiva ani. Prin 2015 – uite că s-au făcut și au trecut deja 10 ani – mi-a propus o fată dragă să preiau și PR-ul, pe lângă coordonarea unei caravane de film: “hai că nu e complicat, faci niște parteneriate media, scrii și trimiți un comunicat de presă, pui niște postări pe Facebook (nu știam cu Instagram pe atunci)”. Nu a fost doar complicat, a fost și încă este tare complicat, dar încerc să învăț din fiecare experiență și să fac ce pot, cât de bine pot.

Ce te-a determinat să faci trecerea spre cultură?

Păi cu proiecte culturale am început și, în afara unor mici experimente laterale, nici că am mai plecat. 🙂 Dar, ca să răspund serios, de ce ar face cineva comunicare pentru proiecte culturale? Nu doar pentru că se câștigă puțin, cum mi-a spus un mare director de agenție de PR când am vrut să fac și eu un curs acreditat, și pentru că se muncește mult, ci pentru că ai oportunitatea de a lucra cu oameni care fac diferența, mai la firul ierbii sau la nivel mai înalt, pentru că proiectele lor au mai mult sens, pentru mine cel puțin, decât orice campanie pentru orice brand și pentru că dă dependență.

Cine a fost îmbrățișat de oameni cu lacrimi în ochi după un film de artă, cui i s-a mulțumit după un spectacol de teatru sau după o expoziție, cine a văzut o mulțime în fața scenei dintr-un colț de backstage nu cred că se mai poate duce cu inima ușoară să facă altceva.

Cât de mult a contat / te-a influențat pandemia în traseul profesional și alegerea proiectelor de care te ocupi?

Uite, în pandemie chiar am simțit că m-am îndepărtat profesional de proiectele mele culturale de suflet. Îmi dădusem demisia din ultima agenție în 2018 și eram freelancer fulltime, aveam clienți stabili, cu care lucram an de an dar, până să se reașeze un pic zona culturală, am cedat eu la peer pressure și m-am molipsit de panica din jurul meu. Am lucrat mult pentru clienți și branduri, am făcut mai mult producție și destul de puțin PR, cu fee-uri mult mai ok, dar tot am încheiat 2021 în burnout, într-o depresie cu origini filosofice în care mă întrebam de ce nu pot lucra pentru proiecte mari pe bani mulți și ce e în neregulă cu mine și plecând în alt oraș ca să pun distanță unde nu am știut să pun limite.

#kindmarket

Dar tot în pandemie, cu echipa de la NO.MAD Talks, am pus la cale Kind Market, platforma de schimb de servicii între freelanceri și antreprenori, cum i-am spus oficial, sau marele exercițiu de empatie, cum îi spuneam eu, și mi-am descoperit un mare talent, cel de matchmaker, care reușește să identifice omul cel mai potrivit pentru un context anume.

Am început să revin pe traseu în 2022 cu ajutorul Oltei Zambori – cine nu are un mentor, să facă bine să își găsească – care m-a susținut și m-a încurajat și mi-a arătat că poți trăi din proiectele culturale, că poți pune limite frumos și să nu închizi ușile în urma ta și că nu e nevoie să le fac pe toate singură. Cu ea am ajuns la Linked Culture, conferința despre management și marketing cultural, cu încrederea ei în mine am ajuns să am grijă de EC Talks și am intrat în familia Electric Castle și împreună am navigat 2023, anul în care am crescut profesional 10 ani și după care de puțină vreme nu mă mai resimt.

Care sunt criteriile în urma cărora le alegi?

În ultimii ani mi-am cristalizat trei direcții de bază: oamenii cu care lucrez trebuie să aibă proiecte care să îmi placă foarte mult, să plătească decent și să pot lucra cu ei. În ultima vreme am concluzionat că, dacă la primele două sunt mai flexibilă, ultima a devenit nenegociabilă. Din păcate, afli că nu poți lucra cu unii oameni numai în timp ce lucrezi cu ei.

Ce ar trebui neapărat să știe despre tine orice potențial client?

Cum se spune “content is king” și “relevance is queen”, Dumnezeul comunicării la care mă închin eu este contextul – tot ce se întâmplă și unde se întâmplă și care ne poate influența scopul și rezultatul demersului de comunicare. Tot ce dau mai departe dau cu respect pentru contextul în care operăm și îmi calibrez cu atenție eforturile în funcție de el, căci zona culturală independentă nu are resurse pentru campanii donquijotești în ziua în care se pornește războiul la graniță. De asemenea, mai cred că știu exact unde în ecosistemul cultural se situează fiecare proiect pe care aleg să îl comunic și că sunt foarte cinstită legat de ce se poate aștepta de la mine. Și închei prin a spune că, din 2026, am decis să nu mai lucrez miercurea, mi se pare important de știut, mai ales că serile și în weekenduri am orice notificare oprită.

Cum te diferențiezi de concurență?

Înainte de toate, în PR-ul cultural pentru zona independentă nu cred că există concurență – suntem o mână de oameni, majoritatea ne cunoaștem bine, ne ajutăm mult și ne dăm proiecte unii celorlalți și cu toții facem ce putem mai bine cu resursele pe care le avem la dispoziție.

Știu că partenerilor cu care lucrez (nu le spun niciodată clienți) le place structura pe care am învățat-o prin agenții și că am adus lângă mine oameni faini de content și de social media, alături de care funcționez ca o plantă udată cum se cuvine. Oamenilor din presă le place storytellingul informațional pe care îl practic prin comunicatele de presă, că pun diacritice și că redimensionez imaginile. Lucrurile mici fac diferența.

Care sunt cele mai mari provocări pe piața locală în promovarea culturală și cum le depășești?

O, de unde să încep? Aș zice de subfinanțarea proiectelor culturale independente, de bătaia pe granturi, de lipsa de spații adecvate, de procedurile deseori greoaie de implementare și decont, de lipsa de educație la firul ierbii, de oameni care cred că știu cum funcționează cultura fără să se fi mișcat vreodată din birou din fața unui laptop, dar despre asta vorbesc mult oameni mai în măsură decât mine. Și oricum nu cred că e ceva ce pot schimba eu.

Ce mi se pare minunat este că oamenii expuși acelorași factori ajung cam la aceleași concluzii, au cam aceleași idei de proiecte, dar este și greu de navigat în același timp faptul că nu se cunosc unii pe alții, să facă proiectele astea împreună, cu resursele puse la un loc și cu mai puțină eroziune psihică și emoțională din partea tuturor.

O soluție pe care am găsit-o eu e să organizez ocazional mese comunitare pentru oamenii care se ocupă și de cultură și să îi mai împrietenesc (sau să le mai amintesc unii de alții). Anul trecut s-a întâmplat un prin proiect care a adus la un loc patrimoniul, VR-ul și art-terapia, yay! Sper să le reiau anul ăsta, când se mai îmblânzește vremea, că e un concept bun de outdoor.

Consideri că avem cu adevarat influenceri în această zonă sau nu?

O să arunc și eu cuvântul momentului, care oricum s-a golit de sens, dar nu e ca și cum există altul: cred mai degrabă în comunități crescute cu respect și cu calitate și în contexte care să nu îi facă pe oameni să se simtă impostori sau neavizați în fața actului cultural. În bula noastră orice om contează, iar cei cărora le reușesc cele de mai sus sunt influencerii pe care mă bucur să îi văd mereu pe la evenimentele pe care le comunic.

Nu ești doar specialist de PR în zona culturală, ci și curatoarea Galeriei Verticale, spațiul Celulei de Artă din incinta Random Space. Cum ai intrat în această zonă și ce îți propui?

Ei, curator e mult spus, am avut ideea de a expune artă textilă, că mi se pare insuficient reprezentată – Cenușăreasa artelor vizuale, au spus colegii mei de la Celula de Artă – și să îi mai alătur Cenușăreasa literaturii, poezia contemporană, cu care mă jucam deja la Societatea de Lectură Intermitentă Macondo, clubul de carte pe care îl organizez lunar la Centrul Cultural Armean.

Unii artiști îi știam deja, alții mi-au fost recomandați, alții au venit ei către mine, nu am avut ce curatoria căci au fost fix atâția oameni câte luni a avut sezonul de expoziții de la Random Space, spațiu care dădea un pic bătăi de cap Celulei de Artă, dar care mie mi s-a părut foarte ofertant. Așa că am creat acest context relaxat de experimentat ambele forme de expresie, unde știu clar că niște artiști s-au apucat de citit poezie iar niște poeți au aflat ce e cu arta textilă. Îmi doresc ca anul acesta să extind zona de clacă de artă textilă, unde participanții să poată învăța o tehnică sau lucra la un proiect personal în grup, și să lucrez cu niște curatori adevărați care să propună și ei niște artiști emergenți faini pe care ar fi bine să-i urmărim.

Cum ți-ai descoperit marea pasiune pentru artă și cum o dezvolți?

Am avut etape de dezvoltare: am venit în București la facultate din trupa de teatru care a creat Ideo Ideis și niște ani am mers doar la teatru. Apoi am descoperit filmul de artă, alături de o prietenă care se pregătea de admiterea la UNATC și niște ani nu am făcut altceva în timpul liber decât să merg la filme. Când resursele au fost mai îmbelșugate, am explorat muzica pe la concerte și festivaluri. Cu Celula de Artă am descoperit arta contemporană în 2021 și cu ei tot învăț de atunci. Iar în ultimii doi ani m-au interesat practicile intersecționale și somatice și arta care deschide discuții despre subiecte despre care sunt curioasă.

După pandemie am devenit mult mai selectivă cu actele culturale de orice fel pe care le consum – le degust mai mult decât le devorez acum, sunt foarte atentă la toată experiența propusă și nu prea mai fac compromisuri. Dar cred că mi-am dezvoltat și un instinct bun și știu după numele unui film, spectacol sau expoziție că o să îmi placă.

Dacă ar fi să alegi o creație din arta contemporană românească care te reprezintă cel mai bine în acest moment, care ar fi aceasta și de ce?

Oh, nu știu nici pe departe suficientă artă contemporană încât să pot alege una. Cred că îmi plac cel mai mult colajele cu mai multe tehnici textile, e ceva legat de potrivirea coerentă a texturilor diferite. Îmi place enorm ce fac Alexandra Țecu și Cătălin Angelescu, artiști pe care i-am descoperit anul trecut la Galeria Verticală.

Dar, extrapolând, dacă aș fi o formă de expresie artistică momentan, aș fi muzică și aș fi melodia Nu te dau de la Orkid. Sau albumul Ghosteen al lui Nick Cave.

Cine ți-a influențat cel mai mult cariera până în acest moment?

Cum ziceam mai sus, e minunat să ai un mentor și pe plan personal, și pe plan profesional, un om la care să te uiți și să spui “așa vreau să fiu când mă fac mare”. Dar știi ce e chiar și mai minunat? Să ai un partener care să se entuziasmeze la fel ca tine pentru fiecare proiect adus acasă, care să îți fie busolă când lucrurile devin furtunoase, care să știe cum și să vrea să preia din ce e de făcut. Un partener în crime, cum se zice, realmente la bine și la rău. Eu am avut norocul să îl găsesc și sunt foarte recunoscătoare pentru el.

Care au fost cele mai bune sfaturi profesionale pe care le-ai primit și le-ai da și tu mai departe?

Dacă intuiția îți spune că orice nu e pentru tine, nu e pentru tine.

“Nu” nu trebuie să însemne “niciodată”, în meseria mea e frecvent “nu acum” sau “nu așa”.

E ok să nu nu te placă toată lumea și, mai ales, să nu placi nici tu pe toată lumea.

Când ieși, ce concerte alegi și de ce? Dar ce cluburi? (nu doar din București).

Am noroc de prietenia cu Stray Lights și OneDay, care îmi livrează muzică underground proaspătă și numai bună de experimentat, de la post rock la world music, încerc să nu ratez concertele organizate de ei. Dar, cum spuneam, sunt foarte selectivă la context: nu îmi plac oamenii care vorbesc în timpul concertelor și barurile zgomotoase din cluburi așa că mă bucur mai mult de muzică la scena Backyard de la Electric Castle, în primul rând la Balkanik Festival sau la sesiunile de audiții imersive de pe vinil organizate de partenerul meu la Centrul de Resurse în Fotografie.

Ce film ai spune că este cel mai apropiat de filmul perfect, din punctul tău de vedere și de ce?

Să știi că am darul de a uita orice film văd în maximum o lună și de asta le tot revăd cu plăcere. Dar las aici trei care mi-au plăcut: “28 years later”, pentru estetică și soundtrack-ul de la Young Fathers; “Father Mother Sister Brother” pentru că e adus de Bad Unicorn, distribuitor independent cu mult curaj și pentru că vorbește despre cum ne prefacem crezând că așa au nevoie cei dragi de noi și, surpriză, nu e așa; “Dust Bunny”, regizat de Bryan Fuller, care e la intersecția perfectă între serialele lui, “Hannibal” și “Pushing Daisies” – dark, superb de văzut și amuzant, un fel de Wes Anderson și Guillermo del Toro intră într-un bar unde e Jean Pierre Jeunet care le spune “fraților, mi-a venit o idee de film.”