Atâtea tehnici, tool-uri, softuri, camere, aparate, lumini, programe, pentru a completa de fapt cercul și a ne întoarce la ce contează cu adevărat – Cuvântul. O viziune originală, care-i aparține lui Marius Tudose, om de imagine și toate cele menționate mai sus.

Pasionat de modalități de a aduce oamenii împreună, în jurul unui butoi cu miere, cum frumos denumește el procedura. Și o face de minune, prin toate proiectele sale, fie că e vorba de Cenăcluț, Tihnă, studioul Alt Nivel, Designer în vitrină și multe altele de care vei afla în continuare. Uită pentru o secundă de greutățile algoritmice și pășește cu încredere în lumea propusă de Marius.

Când faci live apare neprevăzutul. Și neprevăzutul ăsta este, până la urmă, ceea ce căutăm cu toții. Hazard. Nebunie. Culoare. Improvizație. Asta ne hrănește, asta ne face să ne simțim vii, asta ne face să fim oameni, artiști, creativi.

un interviu in exclusivitate pentru WeInvent, din seria #goodvibes

Pentru că e unul din proiectele tale recente — proiecția video pentru „Ode to a Master”, concertul-tribut Garbis Dedeian de la Sala Radio — aș pleca de aici. Cum s-a simțit experiența și cum a arătat universul creat de tine pentru acest eveniment?

Recunosc că invitația lui Cătălin Milea m-a luat puțin prin surprindere. Ne știm de ani buni, lucram pe proiecte video, concerte, recitaluri, videoclipuri muzicale și ședințe foto. Dar să fac proiecții video în timpul concertului a fost ceva nou.

Așa că am abordat-o metodic. Prima dată l-am vizitat pe Cătălin la sala lui de repetiții, să-i iau un interviu audio despre Garbis, într-un loc boem cu un bar la parter și săli de repetiții la etaj, de unde răzbăteau pe hol sunete de saxofon și tobe, fiecare în filmul lui, compunând fără să știe un cântec disonant și aritmic, care a servit apoi și ca fundal sonor pentru interviu.

#univers

Așa am descoperit universul lui Garbis Dedeian, omul despre care nu se vorbește prea mult la prima căutare online, dar care a modelat o generație de muzicieni de jazz. Un tip perfecționist, foarte exigent cu el însuși și cu cei din jur, uneori poate chiar depășind măsura și împingând mereu limitele. Am aflat despre el că nu a scos decât un album, și acela la insistențele altora, la sfârșitul vieții.

Așadar, universul vizual pe care l-am creionat a încercat să reducă tot haosul de gânduri, frământări și fraze muzicale și să-l recompună ca pe un lego, în forme perfect așezate, inspirate din afișe Bauhaus, care se rearanjează în note muzicale lichide ce se contopesc unele în altele, sau în caleidoscoape din text și jocuri de cuvinte. Peste toate astea am adăugat imagini live din concert, luate de echipa mea, iar cu un MIDI controller controlam în timp real mișcarea animațiilor, pentru că le-am făcut într-un server Remotion care randează de fapt imagine prin matematică pură.

Calcule refăcute pe moment.

#extra

Mi s-a părut genial să fiu acolo ca un extra instrumentist vizual. Am cântat și eu în același ritm cu muzicienii, proiectând simultan pe trei panouri mici, spălate de lumina scenei, nici prea vizibile, nici prea șterse.

Iar dincolo de partea tehnică, s-a simțit minunat. Într-o sală cum e Sala Radio, încărcată de istorie și de trecutul atâtor muzicieni de renume care au trecut pe acolo, cu arhitectura și rezonanța ei, cu sunetul acela impecabil, cu orga impunătoare. Echipa orchestrei în frunte cu Simona Strungaru, inclusiv oamenii din spate, care nu se văd, dar care fac lucrurile să se întâmple și instituția asta, Radio România, să continue să furnizeze cultură la cel mai înalt nivel — toate m-au făcut să mă simt parte dintr-o lume mult mai mare decât cea pe care am vehiculat-o eu până acum. Și mă bucur că am făcut parte din ea.

Care e diferența atunci când faci video live, versus atunci când vii cu materiale pregătite? Care au fost challenge-urile?

Oho. Bineînțeles că nimic nu merge cum trebuie. De fapt merge, doar când repeți mult — și chiar și așa, în live mai improvizezi. Același sentiment îl trăiesc și muzicienii.

Am fost la o repetiție la Sala Radio, să simt vibe-ul concertului cu câteva zile înainte, și pot să spun că repetiția lor era fix ca proiectul meu: un șantier în lucru. Se opreau la două măsuri din cântec și-l întrebau pe Cătălin, care era cu direcția artistică și orchestrase, dar și pe Simona Strungaru: aici vrei să cânt mai subtil sau să intru tare? Sau erau opriți și instruiți pe ce cale s-o ia. Dar în ziua concertului a sunat impecabil.

Ceea ce nu înțelegem mulți când asistăm la un act artistic e că ceea ce auzim și vedem noi este fix așa cum trebuie, pentru că în mintea spectatorilor totul se scrie pe curat. Nu au termen de comparație, ei cred că așa trebuia să fie. Chiar și o greșeală, prinsă la timp de un artist și reinterpretată, dă autenticitate și unicitate.

Așadar, nici mie nu mi-a mers bine semnalul wireless de la una dintre camere, așa că o colegă a filmat bine mersi fără să-i dau indicații. Nu mi-au funcționat anumite animații pe MIDI, așa că am comutat pe alocuri pe ce aveam deja înregistrat. Dar exact ca la muzică: am repetat, iar în live am improvizat. La final mi-am întrebat prietenii pe care i-am invitat și care au asistat la concert, și au zis: „a ieșit foarte bine, credeam că așa trebuia să fie”.

#neprevazut

Deci, în concluzie, când faci live apare neprevăzutul. Și neprevăzutul ăsta este, până la urmă, ceea ce căutăm cu toții. Hazard. Nebunie. Culoare. Improvizație. Asta ne hrănește, asta ne face să ne simțim vii, asta ne face să fim oameni, artiști, creativi.

Și asta le lipsea și calculatoarelor, până la era AI, care a introdus halucinația. Singurul mod prin care faci un calculator să devină creativ e să-l faci să halucineze. Îi inversezi două fire în cap, îi dai să bea, tragi de sliderul de halucinație la maxim și îl lași să umble aiurea pe câmpii, cu calcule și algoritmi zăpăciți. Îl faci să fie om, până la urmă.

„Ți s-au inversat două fire în cap” era vorba profesorului meu de matematică, când eram scos la tablă și știam până la un punct, iar de acolo încolo aberam cu grație. Bunica avea altă variantă pentru aceeași stare: „îți filează o lampă”, de pe vremea televizoarelor pe lămpi. Aparent un server ca să fie mai uman trebuie să-i fileze o lampă. Știm toți că nu-i așa. Dar e amuzant. Vine sfâșitul lumii maică.

Un proiect relativ nou al tău este Designer în Vitrină, în care documentezi festivaluri de fashion și gale de absolvenți. Ne spui povestea din spate?

An de an, nu mai este chiar nou. Proiectul a început în pandemie, când, din lipsă de evenimente și de normalitate, un magazin de haine cu mai multe vitrine bine plasate prin București, dar și prin țară, a venit la mine și la Gianina Corondan cu propunerea: „Vrem să primim designeri în vitrinele noastre, să-i expunem în această perioadă grea pentru toți, ca să nu-și piardă de tot afacerile”. O idee nobilă și o mutare strategică foarte iscusită.

Așadar s-a născut proiectul Designer în vitrina Yokko, prin care, lunar, designeri invitați și curatoriați de noi erau invitați să-și expună produsele, accesorizând de multe ori ținutele propuse de magazin. Timp de 6 luni, la fiecare nouă împrospătare, organizam și un eveniment: cu vedete, televiziuni, defilare de modă pe stradă sau cu un concert de jazz al Vioricăi Pintilie într-o vitrină de pe Calea Victoriei, pentru publicul distanțat de pe stradă. Totul în limitele impuse de atunci, și cu efecte foarte bune de PR și SEO pentru magazinul de haine, pentru designeri și pentru noi.

#comunitate

S-au legat multe prietenii, s-a creat o comunitate, o nevoie de recurență și o nostalgie a acelor vremuri, după ce magazinul a încheiat proiectul și pandemia s-a mai risipit. Așa că am decis să păstrăm numele și să facem de sine stătător DesignerInVitrina.ro, care a pornit ca un website de centralizare a designerilor cu care am interacționat, apoi a continuat ca un demers de susținere a designerilor pe termen lung.

Am organizat întâlniri cu designerii în studio, în jurul mesei rotunde, sub numele de Sfat Popular. Avem un podcast pentru designeri, în care invităm oameni din industria fashion de la care avem de învățat — de la stiliști, fotografi și directori de casting, până la profesori universitari. În colaborare cu revista Fashion Premium Magazine ne-am completat, am mers împreună la festivaluri, am realizat editoriale și coperte, am furnizat interviuri valoroase în revistă, extrase din podcast.

Unde va putea fi accesată această arhivă a modei pe care o creezi și cât va dura proiectul? Pare ceva imens…

Așa e. Este imens și copleșitor. An de an, galele de la facultățile de fashion propun zeci de colecții ale absolvenților, din care o bună parte își continuă cariera de fashion designer, iar în piață există deja o sumedenie de artiști talentați și branduri de fashion emergente sau cu vechime. Și totuși, dacă te duci la Cluj și vrei să afli rapid ce designeri poți găsi acolo pe segmentul pălării, cum procedezi?

Și mai este un gând care mă frământă. Documentând trecutul nostru recent, în podcasturile cu pionierii fashionului care au prins vremurile alea tulburi de după revoluție, ne dăm seama că nu există o arhivă, un demers, un soi de wiki care să ne ajute să facem mai ușor conexiunile dintre oamenii, locurile, evenimentele și colecțiile momentului. Așa că, în era asta AI, cu dezvoltare web la degetul mic, lucrurile par mai ușor de făcut decât păreau acum 10 ani.

#designerinvitrina

Deja lucrez la asta, atât în backend — în măruntaiele site-ului designerinvitrina.ro, pe care îl pregătesc pentru o reorganizare de conținut, poate chiar colaborativ, fix pe principiu wiki — cât și în frontend, cu camera în mână, pe la gale de absolvenți și festivaluri de fashion, prezent și activ pe unde se poate, cât am timp și sunt invitat.

Memoria asta a anilor în care trăim mi se pare că trebuie scrisă, și într-un mod diferit, într-un loc diferit decât ne propun companiile de servicii social media. Chiar aș dori să lansez o dezbatere pe tema asta, cu oricine este interesat de subiect. Cum și unde ne ținem noi, românii, amintirile? Cum avem grijă ca ele să se propage în mintea celorlalți, ca repere, ca moștenire culturală? Și cum trec ele proba timpului, cum se păstrează peste ani, și nu se degradeaza? Și pe alte domenii, nu doar în fashion. Că vremurile când cineva îți descoperea cufărul cu manuscrise post mortem au apus. Acum ce îți mai descoperă? Carnețelul cu parole de la contul de cloud?

Cum este procesul la podcastul Designer în Vitrină? Cât de greu este să te ocupi de producția unui podcast?

Până acum am discutat numai despre lucruri grele, pentru că sunt domenii în care explorez și bâjbâi efectiv în necunoscut. Dar când vine vorba de podcasturi, nu mai e nimic greu. E domeniul meu, fac asta frecvent.

Un decor, o lumină bine potrivită, 3-4 camere, 2-3 microfoane, cablăraia și echipamentele de monitorizare, înregistrare și prompter. Dau Rec la toate și savurez discuția, mai pun și eu întrebări în prompter, pe care le preia Gianina, apoi ne facem poze și ne hlizim cu invitații.

Dar e ușor pentru că Gianina face toată partea de PR, vorbește cu invitații, îi pregătește, iar colegul Filip se ocupă de micile detalii, care de obicei fac diferența. Eu am viziunea de ansamblu: mă interesez de script, de ce se discută și mai ales de ce nu se discută, pentru că deseori discuția poate aluneca rapid în alte zone și, după o oră de dialog, ne trezim că nu s-a vorbit despre ce era mai important. Deci greu nu e să faci un podcast, ci să-l faci bine, pe termen lung. Să-l faci un reper pentru cei care îl urmăresc, o constantă de calitate și de substanță, de miez.

Cum merge cu studioul vostru, Alt Nivel? Zi-ne mai multe despre serile Cenăcluț, Tihnă și Rostire — care e vibe-ul acolo și cum se poate înscrie lumea?

Alt Nivel Studio este un hub creativ, până la urmă, deși l-am pornit ca pe un studio foto. Însă, în scurt timp, pentru că aveam o mare nevoie de a mă conecta cu oamenii dragi și de a desfășura și alte lucruri decât ședințele foto și video obișnuite, a devenit o comunitate de artiști.

Pentru că am organizat frecvent întâlniri de cunoaștere în jurul mesei rotunde și pentru că am o colecție de chitări și de instrumente, le-am pus la bătaie pentru o seară recurentă lunară, pe care am numit-o ulterior Cenăcluț. Ca să cântăm, să nu uităm versuri, să nu uităm poezii, să ne amintim și să ne cimentăm în cap anumite cântece pe care noi, ca români, nu știm să le cântăm cap-coadă împreună. Nici măcar imnul național nu e un cântec pe care să-l putem cânta fără suport, fără telefonul în mână.

Așa că scopul a fost să adun oamenii, să ne întâlnim ca la o repetiție de grup, să repetăm cântece știute până la perfecție și fără nevoia de text. Dar, ușor-ușor, s-a transformat într-un format, a devenit un fel de petrecere, o seară de jocuri și concursuri, numai bună pentru team building-uri. Deja firmele ne caută și ne doresc la team building-urile lor, pentru că unii dintre oameni au și afacerile lor, au fost la Cenăcluț și le-a plăcut extraordinar de tare.

#sarbatoare

Așa că un Cenăcluț este o sărbătoare a comunității, pe care o celebrăm lunar. Avem și tematică, dress code, colțograf — ne întâlnim în fața camerei cu telecomanda și ne facem poze. Este un loc în care trebuie să fii dacă ești în București și dacă vrei să-ți întâlnești prietenii. Dar nu facem numai cenăcluțuri, facem și alte evenimente culturale, toate menite să coaguleze comunitatea de antreprenori și artiști și să găsească o sinergie comună între toate talentele noastre.

Un alt eveniment pe care îl apreciem și îl facem cu drag este Tihnă, care, pe scurt, este un recital de jazz, în principal — sau un concert mic, intim, acustic, propus de trupe nu mai mari de trei sau patru muzicieni, pentru un public restrâns, de 20-30 de oameni, chemați din cadrul comunității să asiste la o filmare, practic. Este un recital filmat care vrea să pună pe harta istoriei acestor ani felul în care se cânta în anii ’20 — pentru că noi, peste 100 de ani, ne vom uita la 2026 ca la anii ’20.

Am avut deja câteva ediții foarte reușite, cu Irina Sârbu, Ciprian Parghel și Sorin Zlat, sau cu Sorina Rotaru și Alex Olteanu, ori cu Ana Maria Galea. Iar în toamna asta plănuim ediții noi și nu vă putem spune mai multe, pentru că evenimentele acestea se lansează cu artistul secret. Oamenii vin pe încredere și chiar îi rugăm să stea cu ochii închiși la începutul concertului, ca să nu strice surpriza. Artiștii intră, se așază la instrumente și încep să cânte, și abia după primele acorduri oamenii deschid ochii și li se relevă bucuria întâlnirii sau a reîntâlnirii cu niște artiști de mare calibru.

#succes

Apoi, din dorința de cuvânt și de șlefuire a cuvântului rostit, am făcut un atelier și un laborator de text pe care l-am numit Rostire și care, în sinea lui, e o seară de teatru-lectură, pusă la punct și organizată de actrița Claudia Moroșanu — care, cu acest proiect, a devenit producător de teatru. Pentru că, bineînțeles, textele care se pun în valoare cu ajutorul unui regizor și al unei echipe de actori, după o citire, o rostire foarte reușită, cu un public entuziast, nu au decât să devină spectacole de teatru propriu-zise.

Așa că prima seară pe care am avut-o aici a fost bazată pe textul Closer, care, după un succes teribil, ne-a obligat să o reluăm. Am mai făcut o a doua seară, care a devenit aproape un spectacol, pentru că textul nu mai era la prima citire, era deja un material foarte repetat. Prin urmare, a treia ediție de Closer s-a dus deja la Teatrul Actorilor, unde a devenit un spectacol de sine stătător, de teatru independent — iar noi, ca studio, ca Alt Nivel, am avut bucuria să fim cei care au contribuit la nașterea lui.

Apoi am avut o rostire a textului Oxigen, de Ivan Vîrîpaev. Iar în toamna asta pregătim texte noi. Acestea nu mai sunt surpriză, dar vom anunța la momentul potrivit când au loc evenimentele. Eu, personal, am un plan să pun textul piesei R.U.R. de Karel Čapek — Rossum’s Universal Robots — care a fost scrisă în anii ’20 și care a inventat conceptul de robot. Iar astăzi trăim fix premoniția acelor vremuri. Nu se poate un text mai bun despre vremurile în care trăim decât acela.

Un proiect foarte mișto pare onefamily.uno, din Germania, care vrea să reînvie satul, dar în alt fel. Am fi curioși să aflăm cum arată story-ul de aici…

Povestea OneFamily, platforma pe care fratele meu din Germania o dezvoltă, este foarte interesantă pentru că, chiar și pentru Germania, care este o piață mult înaintea noastră, e un proiect mult înaintea timpurilor lui. Vine într-o lume și într-o piață care nu sunt încă pregătite să înțeleagă conceptul de colaborare și deschidere fără implicație financiară, fără un schimb și fără un interes ascuns, bineînțeles bazat pe ceva mercantil.

Așadar, proiectul OneFamily vine într-o lume încărcată de negociere și schimburi comerciale, să propună un soi de iubire și respect reciproc, care se pot întâlni numai în familie. Și anume: punerea în comun a resurselor unei comunități, grija față de bunul celuilalt, față de timpul lui, și interesul ca întreaga comunitate să funcționeze bine și să prospere. Lucru de neimaginat într-o lume rea, a oamenilor care sunt puși pe făcut bani, pe îmbogățire rapidă și pe subjugarea angajaților și a oamenilor care, cu resurse mai puține, nu reușesc să iasă din noua sclavie digitală a capitalismului.

Rămâne de văzut. Momentan, investitorii se uită curioși și ridică o sprânceană, iar fondurile europene care se dau pentru economie circulară sau pentru combaterea singurătății sunt încă confuze și greu de accesat.

Ce ai mai făcut nou și interesant pe partea de fotografie? Ceva de pus în ramă, vorba aia…

Am făcut foarte multe lucruri editoriale de fashion, prezență la festivaluri mari și la gale de absolvenți — UAD, UNArte, Feeric, Bloom Festival. Am făcut multă muncă de studio și portrete de brand personal.

Dar, apropo de pus în ramă: am studiat foarte mult în ultima vreme tehnica de fotografie cyanotype, care este o fotografie de contact și primul gen de fotografie care a fost inventat. A fost folosită foarte mult pentru documentarea plantelor, pentru biologii care își făceau ierbare cu plante ce se deteriorau. Cea mai bună metodă de a păstra forma și textura frunzelor era să le imprime pe hârtie tratată cu soluții fotosensibile, cu ajutorul soarelui, printr-o expunere de 10 minute.

Așadar, vreau să încep o nouă explorare fotografică cu ajutorul tehnicii cyanotype, care în prezent a devenit un fel de serigrafie, și să printez pânze, cu ajutorul cărora să fac, împreună cu designerii români, o colecție de fotografie portabilă. Pe haine.

Nu pe ramă, ci pe oameni.

Dar pe video, care ar fi highlight-urile anului pentru tine până acum, din tot ce ai lucrat?

Episoade de podcast. Designer în Vitrină, vizită de lucru. Si multe filme pentru clienți… business as usual. Cel mai mândru sunt de realizările tot din fashion, unde am semnat video-ul pentru coperta Fashion Premium Magazine cu Andra Gogan. Sau de filmele cu artiști, recitalurile filmate cu Cătălin Milea, cu Baba Totone, cu Irina Sârbu.

Lucruri simple, dar memorabile.

Ce zici de AI-ul cel amenințător? Cum simți că s-a integrat până acum și ce schimbări va aduce?

Este amenințător pentru cine nu-l cunoaște. Este încă un instrument născut din invenția omului, din inovația tehnologiei, menit să îți ușureze munca și să te ajute să faci mai mult într-un timp mai scurt.

Bineînțeles că, dacă îl duci în niște zone mai neortodoxe, devine unealtă malefică. Dar folosit cum trebuie și pus la treabă corect, este un sprijin fenomenal pentru oamenii creativi și pentru oricine vrea să înțeleagă și să cuprindă mai mult valul acesta de informații care ne inundă peste tot.

Care crezi că e noul format video sau tool, canal de social media care va rupe gura târgului? Se vor solidifica cele existente sau se simte miros de un new comer pe piață?

Cred că un format prea puțin folosit și prea puțin respectat este însuși cuvântul, textul scris. La început a fost cuvântul — probabil chiar înaintea elementelor chimice din tablou. Iar AI-ul, în prezent, fix asta face: îl ridică la rang de element primordial din tabloul lui Mendeleev, dacă vrei să o luăm așa. Vorba aia, la început a fost cuvântul.

Și anume, totul mai nou se poate transcrie și se poate înțelege prin cuvinte. Editarea video este, mai nou, ajutată de AI, dar doar pe bază de transcript. Fotografia se transcrie toată într-un prompt. Cu ajutorul JSON poți să descrii o fotografie pe capitole, până la nivel de detaliu, astfel încât, dacă adaugi acel prompt înapoi în AI — în alt AI, să zicem — fiind atât de detaliat, imaginea pe care o vei primi, generată, va fi extraordinar de asemănătoare cu imaginea tradusă.

#concept

Așadar, conceptul acesta care ne bântuie tot mai mult în ultima vreme, de second brain, de vault de informație, care conține toate skill-urile AI-ului, toate studiile și rapoartele și evoluția noastră, începe să fie din ce în ce mai mult dintr-un viitor interesant. SF biblic. Cu un dumnezeu atotștiutor și atotcuprinzător care a zis: „cu ce te pot ajuta azi?”. Și anume: o bază de date ușor de păstrat, care nu ocupă foarte mult loc și care poate trece proba timpului, pentru că poate trăi oriunde, și mai ales în afara sistemului tradițional de website-uri și baze de date.

Pentru că AI-ul poate înțelege și naviga foarte ușor prin fișiere text, pariul meu este pe markdown. Următorul tool și format care va rupe gura târgului va fi fișierul markdown, .md, care va deveni din ce în ce mai puternic și va deveni un reper și o cărămidă de bază în înțelegerea universului, a internetului și a lumii așa cum o știam noi până acum.

Care e următorul mare vis la care lucrezi?

Următorul meu mare vis poate fi arhiva. Arhiva mea personală, care conține oameni, locuri, amintiri și, bineînțeles, imagini care leagă toate aceste concepte. Dar și ducerea acestui proiect către alții, care construiesc la rândul lor legături între oameni, locuri și amintiri, și care ar avea nevoie de o indexare mai bună a arhivei lor și de o extragere rapidă din arhivă a unor imagini, sau amintiri, ca să le publice în fel și chip pe internet.

Și știu că există iCloud, dar mai știu și că există oameni care au produs amintiri vizuale de dinainte de iCloud, Google Drive și arhiva de la stories. Deci, practic, ăsta e un proiect personal la care mă gândesc momentan, și progresez. Și trebuie să recunoaștem că unii dintre noi avem hardurile și drive-urile pline și când îți cere cineva o să vadă un portofoliu multianual sau pur și simplu să extragi ceva de acum 10-15 ani, îți ia 3 zile să-ți faci timp să afli pe ce harduri le ții.

Iar alt lucru la care mă gândesc și la care sap aproape zilnic este ideea butoiului cu miere. Pentru că, inclusiv la mine, în comunitatea Alt Nivel, cât și în Germania, în proiectul OneFamily, oamenii se motivează și se animă atunci când există ceva dulce și tentant în jurul căruia să roiască. Uneori pot fi bani, alteori poate fi validarea personală sau nevoia de socializare, de a fi împreună cu prietenii. Dar lucrul ăsta, gravitația unei comunități, e ceva ce mă fascinează și mă pasionează, și încerc să înțeleg și să aplic, astfel încât să fim oameni mai buni, mai vii, mai sănătoși, mai conectați și mai feriți de probleme mentale. Ce ne face de fapt să stăm împreună? Să ne întâlnim unii cu alții în lumea reală?