În ultimii ani bate un vânt apăsător, întunecat, uneori cu valențe de stoner, doom, shoegaze, goth prin scena muzicală autohtonă. Se lasă cu chitări apăsătoare și ritmuri din adâncuri, pe un fond vizual sci-fi sau cel puțin post apocaliptic. Printre distopiile care au ajuns pe scenele cluburilor și în playlisturile oamenilor, prin cele 4 albume ale lor, se numără și Orkid. Apărând de la bun început cu o serie de însemne runice bine înțepenite în background-ul lor, trupa explorează sonorități diferite, de la un material la altul. Cu Vlad Ilicevici am stat de vorbă mai jos, pentru a ne spune povestea Orkid – de unde numele, ce e cu industria și critica, de unde muzica și conexiunea cu animația.

Ce a uitat Vlad să menționeze în interviul ăsta e faptul că cel mai recent film produs de el și Radu Pop, coleg de trupă și studio de animație, Suruaika, a luat Premiul Publicului la Anim’est anul acesta. Altfel, multe linkuri și vorbe în cele ce urmează.

un interviu in exclusivitate, din seria #perspective

Ce înseamnă Orkid și care au fost principalele etape în evoluția voastră?

Dacă întrebarea se referă la cuvânt / nume, răspunsul complet este oribil de lung, așa că încerc o variantă condensată. Orkid e o orcă de 34 de ani, născută și crescută în captivitate la SeaWorld San Diego, US.

Orkid are o relație bipolară cu îngrijitorii ei, fiind super-afectuoasă în general, dar și extrem de violentă uneori. În același timp Orkid este Orchid scris greșit, de o brută fără minte. Și încă vreo câteva lucruri, care nu au nicio legătură cu astea două.

Trupa Orkid a apărut ca idee în 2015 și a avut primul gig pe bune pe 29 mai 2016, în Control. Până acum am lansat 4 albume și 2 single-uri și am avut un pic peste 200 de concerte, fiecare în parte o bucurie. De 4 ani înregistrăm tot ce facem la VdV Music Studio, iar relația cu Adrian Despot (producer, recording, mixing) și Sorin Pupe Tănase (recording & mixing) este absolut perfectă pentru noi.

Cum ai defini stilul vostru, știu că ați trecut prin mai multe etape, mai soft, mai down tempo, mai stoner, pe unde vă aflați ca întreg, dar mai ales în prezent?

Pentru că la un moment dat a părut că e nevoie să ne delimităm un gen, noi l-am numit Post-Traumatic Blues sau Angry Shoegaze, dar cred că suntem super schizoizi cu stilurile, deci habar nu am ce cântăm de fapt. Un fel de gălăgie maniaco-depresivă, spartă de momente de armonie și melancolie.

Nu m-am gândit niciodată la evoluția noastră în etape, dar în mod cert e o schimbare fluidă și constantă în ce facem. Acum că zici, poate că acum cântăm ceva mai tare decât la începuturi. Dar și mai încet, pe alocuri.

Oricum ar fi să știi că nici unuia dintre noi ăștia care suntem acum în formație nu prea îi place stonerul. Poate doar Black Sabbath, dacă se pune. Și niște QOFSA, albumele de început. Hai și niște Uncle Acid & the Deadbeats, care e practic tot Sabbath, dar cântat acum, de oameni mai tineri.

Ce influențe aveți, cu ce ai crescut muzical? Sunt și alte lucruri pe care le așezi în muzică, la nivel de mesaj?

Am fost privilegiat să mă nasc într-o familie melomană, drept care am trăit toată viața cu muzica în urechi / cap/ creier. Ai mei îmi ziceau că de pe la 3-4 ani stăteam tot timpul cu un Walkman al lor (un Aiwa verde) în brațe și căștile pe urechi. Am și niște poze care certifică asta. Acum nu știu cât de sănătos era atunci, dar, după aproape 40 de ani, am în continuare niște căști în / pe urechi cam tot timpul.

Am crescut cu Sabbath, Zeppelin, Beatles, Hendrix, Dylan și în paralel cu Depeche Mode, Peter Gabriel, Kraftwerk sau Mike Oldfield  și cu multă muzică academică pe filiera bunicii mele – Bach, Tchaikovski , Vivaldi și mai târziu Bruch, Rachmaninov, Schoenberg.  Asta până am descoperit Nirvana, prin ’92 sau ’93, care mi-a dat totul peste cap și de atunci încolo am migrat spre Sonic Youth, Pixies, Bad Seeds apoi spre punk, post-punk, garage & all the weird stuff (printre care și Bowie).

#constanta

Probabil cea mai clară constantă muzicală din viața mea este Nick Cave, în toate formele sale. De la Birthday Party la Grinderman și poate mai ales perioada asta superbă cu Warren Ellis. Deși îl iubesc sincer și pe Mick Harvey. Așa, că nu știu, e greu. În facultate ascultam mult Slowdive, The Jesus and Mary Chain, My Bloody Valentine și Spiritualized, dar și Bauhaus, Joy Division, Neutral Milk Hotel și o grămadă de alte chestii.

Acum îmi place enorm zona asta de jazz experimental downtempo, mai ales din nord – ADHD, Tonbruket, Rymden, Mathias Eick, Eivind Aarset  dar și britanicii de la Portico Quartet sau Mammal Hands. Și ca să nu zici că am îmbătrânit de tot, să știi trupa mea preferată din ultimii 4-5 ani sunt IDLES.  În plus mi se pare senzaționsuperb tot revivalul de punk și post-punk pe care l-am descoperit prin ei: Murder Capital, Fontaines DC, Metz, Shame, Tropical Fuck Storm, Black Midi și o grămadă de alții. Aș putea să mai umplu probabil vreo 10 pagini, dar mă opresc aici, că na.

Cum vezi partea asta de critică muzicală, știu că la un moment dat ai avut un beef cu recenzor pe FB. Care e povestea și cum te raportezi la critici?

Critica muzicală are un rol absolut esențial în demersul ăsta – care pare sortit eșecului la noi chiar și după 33 de ani de ‘libertate’ – de a avea o scenă și o industrie muzicală consistentă, diversă și sănătoasă. Între 2005 și 2008 am scris constant recenzii scurte și articole mai consistente despre muzică pentru Republik și alte reviste care își doreau asta. Îmi aduc aminte că petreceam aproape o zi pe reasearch-ul pentru o recenzie de 1500 semne, chiar și la trupele pe care le știam. La un feature pe bune lucram câteva săptămâni, citind, scriind și ascultând muzică.

În momentul ăsta critica muzicală de la noi e aproape inexistentă. Sunt câțiva oameni care scriu constant și îi felicit și apreciez pentru asta. Din păcate, partea care nu îmi place deloc, pe care o consider nedeontologică, ba chiar extrem de toxică, este superficialitatea cu care sunt tratate multe dintre respectivele recenzii (pentru că articolele mai consistente au dispărut aproape în totalitate, sau mă rog, le numeri pe degete într-un an).

#etichete

Din două fraze și trei zeflemeli scuipate cu blazajul suprem, demontezi o trupă, un album, ba chiar o scenă întreagă. Și asta cu aerul că oricum e prea derizoriu ce se face pe aici încât să te intereseze pe bune. Arunci două-trei referințe (complet pe lângă, de cele mai multe ori), pui niște etichete de-astea gen expirat/ regurgitat/ mediocru etc și gata, s-a terminat treaba.

Mă rog, fiecare face ce știe, ce poate și ce crede de cuviință. Însă, eu unul sunt cât se poate de convins că fără un aport constant, conștient și consistent din partea tuturor actanților în jocul ăsta – critici, muzicanți, specatatori, promoteri, owneri de cluburi, selecționerii de festivaluri – scena noastră (sau măcar cea ‘alternativă’) va rămâne întotdeauna mică, meschină, derizorie și fără nicio perspectivă.

LE: Am căutat ce înseamnă beef, pentru că sunt probabil prea bătrân și pe lângă.

Discuțiile publice și / sau private pe care le am cu oamenii din zona asta sunt doar teoretice și se referă la chestiile abstracte pe care le-am descris mai sus, altfel nu am nimic cu nimeni. Fiecare face ce poate, ce crede de cuviință și așa mai departe. Libertatea de expresie este  absolut esențială pentru binele oricărei comunități.

Voi veniți cu un puternic background de animatori în spate, zi-ne mai multe de legătura asta, muzică – animație

Pentru că și eu și Radu (omul de la tobe, synthuri și responsabil pentru majoritatea chestiilor grafice ale noastre) activăm în mica lume a animației cinematografice, suntem privilegiați să avem tot felul de colaborări minunate cu oameni din zona asta grafică / vizuală – Pisica Pătrată, Matei Băcanu, Alex Minciună, Silviu Matei și mulți mulți alții. Piesele noastre vin de la început cu povești vizuale, dar e super-refreshing să avem și alte perspective asupra poveștilor ăstora, drept care le suntem foarte recunoscători prietenilor și colegilor noștri că s-au băgat în jocul ăsta. Tot ce facem e o treabă de echipă și suntem norocoși că avem o super echipă. Dream Team, de-a dreptul. Astfel că fiecare concert de-al noastru are un suport vizual particular, dedicat conceptului respectiv și super-muncit de colegii și prietenii noștri, împreună cu Radu.

Noi doi am început să lucrăm împreună în 2015, fix în anul în care Orkid apărea ca idee de trupă. Apoi Radu a devenit partener în studioul meu și în toate celealte activități ale noastre (predăm împreună la secția de animație a UNATC, avem o platforma educațională pentru tinerii animatori – Animation Worksheep – șamd). Facem aproape totul în tandem și mie unul mi-ar fi, cred, imposibil altfel.

#film

Încă de la început am vrut să facem muzică de film. Și pentru că nu am știut cum altfel, am început cu muzica pentru filmul nostru, Suruaika, al cărui prim draft l-am scris în 2014. În 2017 reușeam să înregistrăm și EP-ul cu același nume, adică sountrackul filmului, apoi după toții anii ăștia, am reușit să terminăm filmul și să închidem cel mai lung și consistent volum din viața noastră profesională.

Faza tare e că, tot în 2022, muzica noastră a fost luată pentru alte două producții cinematografice: un episod din Ruxx (serial HBO) regizat de Iulia Rugină și un lung metraj al lui Radu Potcoavă – Băieții buni ajung în rai.

Lasa-ne aici câteva linkuri cu piesele voastre pe youtube pe care ar trebui să le vadă toată lumea

Cum vezi industria de la noi? Știu că ai un fel de label / booking agency, cu mai multe trupe, cum funcționează și care e ideea din spatele Stray Lights?

După cum ziceam și mai sus, nu cred că există în mod real o industrie în zona asta alternativă. Sunt câteva trupe (sub 10) care o duc binișor, dar nu senzațional. Și asta dupa 10, 20 sau chiar 30 de ani de muncă. Și în afară de asta sunt o grămadă de trupe care se străduie să supraviețuiască, aruncând tot entuziasmul, energia, banii și timpul pe care le au într-o muzică care ajunge la mult prea puțini oameni. Dar na, măcar pentru unii dintre noi e esențial să continuăm. Că altfel nu se poate. Că altfel nu putem.

Stray Lights nu e o agenție de booking, nu e un label și nici o casă de producție. E un mic grup de oameni care încearcă să se ajute între ei, fiecare cum poate, fiecare cum știe. ca în toate chestiile astea, unii se implică mai mult, unii mai puțin și alții deloc, însă ne bucurăm totuși să fim împreună și să mai stăm la povești / beri, și din când în când să ne mai punem cântări. Mă bucur maxim că anul trecut de exemplu am reușit să organizăm o serie de 7 concerte cu trupe doar din Stray Lights in Iași la The Trumpets. Asta după ce pandemia ne-a dat peste cap un mini-festival cu toate trupele din Stray Lights la Brașov, care ar fi fost o demență totală. The best things are yet to come, sunt convins de asta.

Cum de nu vedem mai multe clipuri animate de la voi, având în vedere background-ul vostru?

Un minut de animație profi, cel puțin la standardele la care lucrăm noi, costă între 1500 și 15.000 EUR, în funcție de complexitatea stilistică și tehnică. Chiar dacă mai tăiem un 30% din etuziasm și prietenie, tot ajungem la niște costuri pe care nu și le permite nimeni. Iar la animație nu prea putem să scurtcircuităm costurile astea, pentru că e vorba de cantități uriașe de muncă, facută de oameni ultra-specializați. Deci dacă nu sunt bani, nu se poate. Și bani nu sunt.

Filmul Suruaika –  zi-ne mai multe despre el, ce reprezintă, cum a pornit și ce prezintă?

Suruaika este un film de animație scurt, dar, în același timp, cel mai lung și consistent proiect din care am făcut parte. Așa cum am zis mai sus, l-am scris acum 8 ani, muzica am făcut-o acum 5 ani, și după alți câțiva ani de muncă, a fost gata în sfârșit în iulie, anul ăsta.

E o poveste despre o lume fantastică, întunecată și bizară, bântuită de o pisică gigantică. Și s-ar putea să fie vorba despre vină, durere, pierdere și regret dar am auzit și alte interpretări.

Hai cu concertele – care au fost cele mai tari anul ăsta și pe unde vă putem vedea în viitor?

Wow, asta e cea mai grea, pentru că acolo pe scenă, cântând live, ne simțim clar cel mai bine. Toate concertele din Control, Expirat, The Trumpets (Iași), The Square și Rockstadt (Brașov), Flying Cricus (Cluj), Cult Music Club (Craiova) sunt perfecte pentru noi.

Dar poate unul din cele mai speciale de anul ăsta a fost la J’ai Bistrot Târgu-Mureș, un loc super-sweet, în fața unui public pe care îl numărai pe vreo 5-6 mâini, dar care ne-a dat energie cât un stadion întreg. Cu ei, acolo, în seara aia, a fost ceva magic. Nu știu ce, nu știu cum, dar cu siguranță o să ni-l amintim cu toții.

Și apoi la Holzstock Festival (Hosman, Sibiu), cam pe la apus, într-o curte de biserică fortificată, având în față o vale superbă, cu Oltul șerpuind și dealuri după, iar pe o parte tot Făgărașul. Nu se poate descrie, tre’ să fii acolo.

Acum ne pregătim să lansăm un videoclip la No Dawn, piesa care ne place cel mai mult în ultimul timp (e pe ultimul album, ITLWAS). Dar și o bere artizanală cu același nume. O NEIPA făcută de niște magicieni – Ironic Taproom – la care ne petrecem multe din serile noastre libere. Și o să o ducem prin tot felul de locuri (Cluj, Brașov, Iași, Craiova), începând cu un nou pub mișto din centrul Bucreștiului, care se numește Echoes.