O vezi trecând subtil printre oameni la concerte, salut – salut, după care scoate aparatul și trage. Nu la concertele foarte mari, ci mai degrabă la alea cu trupe pe care nu le știe multă lume, se simte cel mai bine, Ioana Raluca. Zisă și Năluca, asta ca să rimeze. Dacă ar fi să facă o expoziție cu pozele ei, spune că s-ar ascunde în baie, dar totuși o carte ar trebui să scoată la un moment dat, pentru că material vizual e destul și bun. Fotografia perfectă pentru ea – aia în care emoția e cea mai sinceră. De urmărit, pe Năluca o poți stalkui pe FB aici, și pe Instagram dincoace.

 un interviu în exclusivitate, din seria #perspective

Cine e Raluca și cine e Năluca, de unde pseudonimul asta?

Eu nu prea mai fac diferența între. Mi-am ales pseudonimul pe undeva pe la începutul lui 2014, am tot explorat lucruri, am ajuns la un moment dat la „năluca” și prima dată mi s-a părut atât de stupid, fix pentru că rima – cu toate că descria perfect felul în care funcționez ca fotograf de concert, atât atunci, cât și acum, now you see me, now you don’t, nu am stare, sunt într-o mișcare continuă căutând momentul perfect din unghiul perfect. Apoi mi-am dat seama că faptul că rimează nu e atât de rău, dimpotrivă, oamenii pot să facă asocieri mai ușor.

Cum facem sa lămurim dilema asta fotografie vs. poza? Ce e greșit în a le folosi pe ambele?

Mă enervează teribil nevoia asta de a face diferența între poză și fotografie, cadru, imagine… până la urmă exprimă fix același lucru, dorința oricui de a opri timpul în loc și de a-i fura ceva, fie și pentru o fracțiune de secundă. Dacă zici că ai făcut o poză, nu o fotografie, nu o să facă arta mai puțin artă sau fail-ul mai puțin fail. Nimic nu e greșit, doar ego-ul oversized e. 

Zi-ne despre pasiunea ta pentru fotografie, de unde și până unde?

Am avut de când mă știu o atracție pentru tot ce ține de vizual, iar fotografia a fost primul meu mijloc de a mă juca cu asta. Mai mult de atât – și mi-am dat seama când deja eram waaay into the process – fotografia e o unealtă care mă ajută să procesez realitatea, să o fac mai friendly, să încerc să o înțeleg.

De ce tocmai fotografie de concert, mai ales, un anumit tip de concert? Sau faci și la muzică clasică sau folclorică 🙂 ?

Încă mă întreb și eu asta și nu știu dacă am un răspuns elocvent. Din fericire, am fotografiat muzică live destul de diversă până acum, chiar dacă poate nu pare așa. Pentru mine muzica e mișcare. Muzica mută chestii. Stări, oameni, munți, tot. Tot ce vrei, dar mai ales ce nu vrei, tot ce ai îndesat acolo în cutiile de sub pat, toate lucrurile de care te ascunzi, toate lucrurile pe care amâni să le accepți.

Aș putea să fotografiez aaaaproape orice atâta timp cât există un meaning solid acolo. Sau ceva foarte, foarte aventuros și inedit. Sau, cel mai bine, ambele.

Ce te faci la un concert, dacă-ți vine să dai din cap și să apeși pe declanșator în același timp?

Jale mare și durere! Sunt două porniri contradictorii și e imposibil să le împac, dar declanșatorul câștigă mereu. Nu pot altfel. Dacă vreau să trăiesc egoist un concert, atunci îmi las camera acasă. Și în 200% din cazuri regret asta.

Ce urmărești de obicei la subiecții pe care-i pozezi, ce stare aștepți de la ei, înainte să ai fotografia perfectă?

Să îi prind în momentul cel mai sincer ca emoție. Asta e fotografia perfectă pentru mine, dincolo de toate edit-urile.

Fotografiezi mult și cadre fără oameni, zi-ne mai multe despre latura asta a ta.

Încerc să îmi explorez propriile trăiri și să le exprim vizual și/sau în cuvinte. Să găsesc un sens sau o ordine în abstract. Fără cuvinte încerc să mă exprim și în ilustrație, mai nou.

Cam cate poze postabile / de care ești mândră faci pe an?

Problema mea e că mă atașez de momentele pe care le prind. Așa că e mereu super greu să trag linie. Pot să fac asta până la un punct. Cadre de arătat se găsesc. Cadrele de care sunt eu personal mândră sunt maxim 5 pe an. Dacă e unul, e bine. 

Te-ai gândit să le arhivezi undeva pe toate sau o parte din ele, cum ar fi să scoți o carte cu ele?

Le tot arhivez și până recent mi s-a părut extrem de inutil, pentru că știu că tot ce fac e foarte moment-based, nici n-ar putea să fie altfel. And the future is probably mostly f*cked anyways 🙂
Însă vara asta am stat un pic de vorbă cu unul dintre fotografii Balthazar, Hans Borg pe numele lui, omul face niște fotografii extraordinare și a scos deja 2 cărți cu ele – și atunci m-a lovit pentru prima dată ideea asta, că poate ce fac o să însemne mult mai mult peste niște ani și ar trebui să continui să fac eforturi în sensul ăsta.

Cât de greu mai e să obții un press pass la concertele mari? Cam ce criterii trebuie să îndeplinești și ce experiențe ai de acolo?

În general fug mâncând pământul de concertele “mari”. Apreciez producția, dar urmăresc un pic altceva, așa că o să aleg mereu concertele care îți rup capul pentru că pur și simplu sunt Atât de bune. Dacă se poate, ale unor trupe pe care nu le știe nici naiba.

Cum vezi fotografia în era social media?

Aș zice că social media a venit cu niște oportunități remarcabile pentru fotografie, în sensul că a adus-o, ca pe multe alte lucruri, mai aproape de publicul larg. Totul e foarte accesibil și ușor de găsit.  Dar în același timp totul e și mult mai ușor de consumat – și asta se întâmplă cu o rapiditate un pic înfricoșătoare, e nevoia asta permanentă de mai mult, de nou. Dacă ne gândim la ce înseamnă și cum funcționează fotografia, faptul că imortalizezi un moment într-un fel anume, aproape că e un paradox amuzant pe undeva pe acolo. 

Acum pare că trebuie să ne raportăm mai degrabă la era AI, e interesant deja – mi se pare fascinant potențialul de a crea lucruri extraordinare cu mult mai puține resurse fizice, palpabile, deși momentan apar uneori probleme de etică.

Pe cand o expoziție cu public?

Dacă aș face-o vreodată, probabil m-aș ascunde în baie, haha. Dar cine știe…

Un sfat pentru cei care acum ar vrea să se apuce de fotografie de eveniment?

Urmează-ți instinctul / niciodată nu ai prea multe carduri la tine.