Pe 13 februarie, la Agenția București are loc vernisajul expoziției „Searching for Cassandra”, semnate de artistele Teodora Rotaru și Alina Tofan. Ocazia perfectă de a sta de vorbă cu Alina despre condiția artei în 2025, ce e acela un ecoperformance, cum se raportează ea la mediul artistic și ce challenge-uri apar în jurul ei.

Alina e de părere că nu poate exista artă de amorul artei în societatea în care trăim și este profund preocupată de relația mediu – corp – natură și felul în care ne lăsăm amprenta pe planetă. Artistul? Un vehicul prin care se scurg ideile și trăirile, mereu atent la ce emoții transmite și capabil să-și readucă publicul pe pământ, după ce l-a purtat prin visul radical al unui performance.

interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective

Pentru început, zi-ne mai multe despre expoziția Searching for Cassandra de la Agenția București. La ce să ne așteptăm?

Recontextualizarea personajelor mitologice și investirea lor cu noi semnificații, ancorate în prezent, face parte din explorarea mea artistică. Cred că e vital să fie aduse în prezent, la realitatea ecologică a vremurilor, care implică tot, de la relația pe care o avem cu natura, la felul în care ne raportăm unii la alții, altfel, se pierd, rămân exterioare nouă. Anul trecut, aveam deja în minte că îmi doresc să explorez, la nivel performativ, în special, personajul Casandra.

Am chestionat intuiția pusă exclusiv pe seama nebuniei, stigmatizarea, marginalizarea ei ca simbol pentru cei care, intuitiv, pot simți cum vor decurge lucrurile. Cred că într-un fel, toți visătorii suntem Casandra. Toți cei care vedem și simțim suferința din lume, a celorlalte vietăți care suferă consecințele faptelor și războaielor noastre, dar și toți cei care credem într-un viitor solar punk, care credem că utopiile pot fi reale, optimiștii radicali, cei care ne facem treaba zilnic din dorința ca peste ani, cineva să știe că am pavat un pic drumul pentru ei și că e momentul să atingă, cu adevărat lucrurile astea. Am simțit să o redau pe Casandra, dintr-o altă perspectivă, celor care s-au simțit ca ea, care au știut, au avertizat și au fost batjocoriți.

#fascinatia

Apoi, povestind cu Teodora, din câteva cuvinte, ne-am dat seama că avem în comun fasacinația pentru dimensiunea magică a artei. I-am propus să aplicăm la rezidența oferită de Acasă la Hundorf, unde ne doream mult să ajungem, fiind un loc foarte respectat profesional în comunitatea noastră. Am aplicat, am fost acceptate și explorarea a început. Am adus împreună imaginația fiecăreia și am început să ne gândim la Casandra ca fiind nebuna satului Hundorf. Ne-am întrebat, ce ar face-o să fie considerată astfel de cei din comunitatea de acolo, care e una armonioasă.

Răspunsul a fost evident când am început rezidența, felul în care acel sat e un paradox: un loc unde simți că timpul stă în loc și totuși, cei tineri vor să fugă spre oraș, iar cei bătrâni, vor să fugă înapoi, în trecut. Între timp, satul își pierde identitatea de sat săsesc. Alți locuitori vin, cu alt fel de a privi locuirea, uneori, distrugând fațadele caselor vechi și înlocuindu-le cu unele care arată chiar așa, între lumi, arhitectura lor devenind haotică.

#spatiul

Am explorat relația cu spațiul de locuire în Hundorf (pădurea, satul, oamenii). Apoi, explorarea a continuat, am avut 3 ecoperformance-uri, 2 dintre ele la Sulina, la Dunăre, pe faleză. Acolo am explorat și mai adânc dimensiunea magică a Casandrei. În contextul festivalului, motiv de bucurie pentru locuitori și turiști, războiul din Ucraina, aflat la doar câțiva kilometri părea o lume care nu exista, și totuși, moartea, dezastrul ecologic al Dunării și al viețuitoarelor ei, e atât de aproape. Am invitat participanții să purtăm împreună în brațe, corpul bolnav al naturii.

Copiii au simțit să spună asta cu voce tare și am mers așa, aproape într-un marș funerar, purtând scoici, nisip, crengi, atât de aproape de tragedia ecologică a războiului și atât de aproape de celebrarea bucuriei de a fi liberi și veseli. E unul dintre cele mai intense momente pe care le-am trăit ca artistă și a poziționat și mai bine în corpul, gesturile și gândurile mele, cine este Casandra pe care o căutam. Așadar, expoziția aduce toate aceste căutări ecoperformative, fotografice și video pe care eu și Teodora le-am avut. Ni s-au alăturat în explorare, pentru această expoziție, Larisa Tofan (sculptor), Ștefan Blănică, sound designer și Noir Morphosis, creatoare de costum.

Pentru cei neinițiați, ce reprezintă un ecoperformance, care ar fi principalele atribute?

Ecoperformanceul, în viziunea inițiatorilor, Compania TAANTEATRO/Maura Baiocchi și Wolfgang Pannek, precum și a colectivelor internaționale care au aderat la mișcarea artistică în ultimii 5 ani (printre care și eu, respectiv colectivul meu, PLASTIC Art Performance Collective), înțelege mediul și corpul ca dimensiuni inseparabile ale vieții și ale creației performative.

Corpul este el însuși un mediu. Mai mult, ecoperformance-ul se conceptualizează pe sine ca un proces de mediu și consideră interacțiunile mediului ca fiind performative. Ecoperformance-ul are mereu la bază investigarea tensiunilor dintre corp, strămoși și mediu. În ecoperformance, performerul nu este agentul central, ci doar una dintre componentele produsului final. Interacțiunea cu mediul / peisajul în sine este un eveniment performativ, până încât acțiunea corpului devine un proces de mediu în sine.

Ecoperformance-ul poate avea loc în orice peisaj, natural sau urban, și poate, printre alte posibilități, să problematizeze sau să re/afirme interconexiunile dintre ființa umană și mediu. Lucrările de asemenea tip pot servi la creșterea gradului de conștientizare cu privire la impactul nociv asupra mediului al acțiunilor umane și, în cele din urmă, pot deveni un vehicul de denunț politic.

Din 2023 colaborăm direct cu creatorii acestui concept, care au fost și prezenți in România, de 2 ori ori, am organizat împreună conferințe, ateliere și cea de-a 4a ediție a Festivalului Internațional de Film Ecoperformance – ediția București. Ecoperformance-ul implică un anumit tip de gândire, informații din ecosophie, ecologie profundă, ecosentiență. Felul în care folosesc eu acest termen e în acord cu cei care l-au teoretizat, desigur, îmi dezvolt propria metodă de a face asta, prin practica mea, influențată fiind de direcțiile de cercetare pe care le urmăresc.

Cum se reflectă relația dintre corp, spațiul de locuire și natură, în spectacolul vostru?

În video performance-urile pe care le-am creat în timpul rezidenței, timp de 2 săptămâni, m-am îmbrăcat și machiat zilnic în Casandra, Teodora a captat asta foto sau video și am compus împreună universul în care personajul acesta trăiește, cum se mișcă și ce urmărește. Mergeam desculță prin sat și simțeam cum, deși încălțată, și Teodora simțea pietricele sub tălpi, la fel ca mine. Procesul acesta performativ a fost trăit de amândouă la fel de intens, doar că din perspective diferite, eu încercând să răspund cu gesturi cât mai fine naturii, iar ea, urmărind lumina și umbrele.

Am ales să facem evenimentul la Agenția București, un spațiu atât de modern și atipic, pentru că e cel mai aproape de contradicția emoțională pe care am trăit-o în sat, de inadecvare care devine familiară. Nu te aștepți să vezi asta în acest spațiu modern, alternativ și urban, însă viața se întâmplă oriunde și la fel ca ea, arta. Bucureștiul pare să nu lase loc dimensiunii conectării la natură cu sensibilitate, atenție la sunete, detalii și conexiune și cred că e ideal să se întâmple asta acolo, pentru că arta chiar poate reconfigura, fie doar și în imaginația privitorilor, realitatea. Abia aștept să îi găsesc loc Casandrei în acest spațiu.

Zi-ne câteva cuvinte despre parcursul tău artistic, câteva puncte cheie, dar și cum ai ajuns la eco performance.

În 2011 am văzut pentru prima dată, performance-uri, la mine în oraș, în Bacău, prin Fundația Gabriela Tudor, respectiv, Cosmin Manolescu. I-am văzut pe Paula Dunker și Krassen Krastev în performance-ul Test a Mental și am plâns. Au trecut atâția ani și îl țin minte perfect. Am plâns de la început până la final.

Pentru că am aflat că există arta asta interdisciplinară, care se joacă cu toate formele de expresie și poate fi și dans și teatru și artă vizuală. Era ceva ce eu îmi imaginam mereu, dar nici nu îndrăzneam să zic că așa îmi imaginez eu ce vreau să fac artistic. Apoi, am văzut din aceeași rezidență, performance-urile Valentinei de Piante și a Anei Costea. Aveam deja o perspectivă că se poate face în multe forme și e o artă atât de sensibilă și intensă! Am dat la UNATC, la actorie, având în suflet foarte clar ce vreau să fac cu arta mea.

La UNATC am trăit un șir nesfârșit de dezamăgiri, de închipuiri pe care le simțeam că nu sunt reale pe care le vedeam în jur și care mă închideau… Am simțit clar că nu mă potrivesc, nu meseriei, ci profesorilor pe care i-am avut și care, influențau și personalitatea noastră. Am avut noroc de regizori și oameni din domeniu care m-au făcut să iubesc meseria de actriță. Pentru că mai lucrasem la radio, am continuat și după facultate cu radioul, aveam emisiunea mea, mai aveam filmări, reclame, spectacole… Doar că din 2016 am participat intens la atelierele și sesiunile de creație din cadrul UNArte, grupul TBA (Time Based Arts) condus de doamna profesoară și artistă, Reka Csapo Dup și artista Irinel Anghel. A fost un delir, o abundență de informații, întâlniri artistice care și azi sunt la fel de strânse, de performance-uri.

#stil

Era o perioadă, atunci, când aproape lunar aveam câte un performance. Stilul de lucru al lui Irinel e foarte puternic. Am învățat enorm de la ea, și de la toți artiștii cu care am lucrat atunci. Întâlnirile cu Irinel, Cosmin Manolescu, Reka, Valentina, sunt întâlnirile care mi-au schimbat, categoric, destinul. Am simțit să fac un master, tot la UNATC, de Art-terapie prin Teatru și Artele Spectacolului, unde am primit, cu adevărat, o experiență minunată, așa cum îmi imaginam că e la UNATC. Am avut profesori foarte faini, dedicați, colegi tot de la actorie, cu care, am trăit o experiență transformatoare.

Din 2018 am început să fac propriile performance-uri, care duceau încă de la început către ancestralitate, natură… iar în 2020, la o cafea cu Georgiana Vlahbei, jumătatea mea din Plastic Art Performance Collective, am pornit pe un drum, despre care habar n-aveam că mă va transforma complet. De la memoria afectivă, relația cu obiectele din plastic, la ecoperformance.

Care crezi că sunt punctele forte ale expoziției, fiind una interdisciplinară?

Vernisajul având și live act sonor și performance va fi clar un moment central. Cred că e o expoziție care aduce în prim-plan dimensiunea magică a artei, fuzionarea corpului cu mediu și spațiul de locuire. E interesant și metoda de lucru, de foto-performance… E de văzut.

Ce probleme ai idenitica la societatea noastră dpdv al consumerismului? Și cum le-am putea depăși?

După 1990 am început să ne ascundem lipsurile cu plastic, până la suprasaturație. Apoi, treptat, cu bunuri, cu a cheltui, cu a nu ține cont de ce cumpărăm, atât timp cât putem să o facem. E normal, sunt generații care se simt îndreptățite să o facă pentru că nu au avut acest drept în perioada regimului comunist. Din păcate, cred că după ce am atins un pic sentimentul de comunitate și de împreună, după pandemie, ne-am cultivat mult ego-urile sub masca dezvoltării personale, care nu face decât să hrănească și mai mult capitalismul, doar că cu alte instrumente, lăsând în continuare, în urmă, oameni care rămân izolați de sărăcie.

Cred foarte mult în economie circulară, în compost, în permacultură. Suntem, din păcate, într-un moment de cumpănă, criză, pentru că trăim supraconsumul care te face să nu mai poți vedea ce e important… E foarte greu să ne oprim din acest ritm accelerat. Relația cu mediul, cu natura, e de fapt, în acest moment, criza relației cu propriul sine. Cred, totuși, că cei care vor urma vor schimba lumea. Sistemul supraconsumului ne face competitivi, ne ascunde umanitatea în haine și accesorii de brand, într-o lume în care nimic nu pare să mai fie de preț…

Zi-ne mai multe despre colegii tăi din acest proiect. Cărui public vă adresați?

Suntem un grup de artiști tineri, dar ne adresăm tuturor segmentelor de vârstă. Copiii mereu simt diferit și înțeleg tot, e incredibil cum pentru ei, totul poate fi așa de clar. Așadar, îi așteptăm și pe ei. Fiind expoziția într-un spațiu care este și cafenea, ne așteptăm să avem un public foarte divers, ceea ce ne bucură și mai tare. Colegii mei din acest proiect se regăsesc, constant, și în proiectele pe care le demarez în calitate de coordonatoare Plastic Art Performance Collective. Avem viziuni similare și ne-am găsit stilul de a colabora.

Teodora Rotaru este artistă foto și video, interesată de performance, explorează, în special, în arta sa, ritualurile personale din familia sa, e o artistă foarte prezentă din generația sa, cu o experiență vastă, în ciuda vârstei fragede (are 22 de ani). Larisa Tofan este sculptor, e din generație apropiată de a Teodorei, prezentă atât pe scena românească, cât și cea străină, e interesată de explorarea identității și a stării de visare, sculpturile ei transmit emoție și pentru mine, au mereu o dimensiune performativă de care mă bucur, iar pentru expoziție participă cu o parte din scenografia pentru performance și cu sculptură. Aș spune mai multe, pentru că o admir foarte tare, dar fiind sora mea, mă voi limita la atât și vă voi invita să o descoperiți personal.

Ștefan Blănică este deja co-autorul evenimentelor mele, aproape mereu colaborând pe partea sonoră. E un artist complex, produce muzică sub diferite nume și e mereu o prezență fină, care imersează participanții, iar Noir Morphosis este și ea în ultima vreme o colegă constantă. Creațiile sale vestimentare sunt spectaculoase și totuși, foarte simple, avem pasiuni comune, așa că e cea mai potrivită să creeze acest costum. Sunt onorată că pot crea alături de ei și îi admir tare.

Cum vezi lumea artei bucureștene în 2025? Ce e diferit față de acum 10 ani de exemplu?

E diferit, Bucureștiul se gentrifică, apar locuri noi, fancy, cool, dar inaccesibile financiar. Avem nevoie să fim încă alternativi, exploratori. E mai puțin experiment, e mai puțin excentrism. Îmi e dor de performance oriunde, de efervescența spațiilor alternative, cu adevărat. Totuși, e o scenă artistică foarte bună, cu o varietate de evenimente de calitate. Îmi place mult, îmi plac foarte mulți artiști români, ce ne încurcă e faptul că autoritățile nu ne susțin, mai mult ne încurcă. Din păcate, arta e supusă economiei capitaliste, iar statul nu susține absolut deloc existența spațiilor independente. Din contra, e foarte greu să îți permiți să ai un spațiu unde să faci artă.

Crezi că mai poate exista artă neangajată sau totul trebuie să aibă o miză politică sau de orice altă natură?

Totul are o dimensiune politică. Arta în libertate e diferită, e conectată la alte valori. Cred că nu putem ignora atunci când creăm cine suntem, unde ne-am născut, ce experiențe de viață am trăit. Și nu le putem băga sub preș, ci le purtăm cu noi peste tot, toată viața. O facem mai mult sau mai puțin conștient.  Da, putem contempla și sigur, și contemplarea are forma sa în libertate, în pace, în democrație…

În contextul a tot ce am trăit până acum ca omenire, e imposibil să nu recunoaștem importanța artei pentru a da voce categoriilor marginale, oprimate. Toată arta este ecologică fiindcă atunci când se întâmplă, ne conectează pe toți. Atât unii cu alții, cât și cu natura. Cu cât devenim mai conștienți de acest lucru, cu atât salvăm mai mult din biodiversitate. Arta nu poate să salveze pământul de invazia brutală a omului, dar poate face omul să conștientizeze că faptele lui au repercusiuni și că natura nu e o entitate separată. E nevoie de educație artistică, de artă, de artă tip manifest-activism de orice fel. Chiar cred că a vedea, a auzi, a simți artă, e lucrul care ne face umani, care ne amintește ce firavi suntem toți în fața vieții și de asta e novoie de artă cum e și de aer.

Care crezi că ar fi beneficiul principal al artei pentru oameni? Și cum o putem deosebi pe cea bună de cea rea? Există artă urâtă, de fapt, sau cel puțin, nefolositoare?

Cred că indiferent de mesaj, rolul artei e să provoace privitorul / spectatorul, să îl intrige, să îi provoace dorința de a simți mai mult, de a trăi mai intens, de a fi mai liber. Să își pună întrebări pe care nu și le-a mai pus, să observe cu mai multă atenție, să vadă mai departe, să gândească. Dacă arta nu e așa, indiferent că ne referim de lucrări conceptuale, abstracte sau comedii bulevardiere, atunci se dă uitării. Arta e locul unde visătorii radicali sunt legalizați, unde viitorul ne poate fi prezentat cu zeci de ani înainte.

Care a fost cea mai ciudată / neașteptată reacție în urma show-urilor tale? Ceva care să-ți reconfigureze traseul, de exemplu?

Au fost multe experiențe puternice care m-au făcut să simt cu adevărat că sunt pe drumul cel bun. Multe vin cu întâmplări aproape ireale, de care încă mă mir. Nu le pun pe seama ezoterismului, nicidecum, ci pe faptul că atunci când ești complet prezent, cu simțurile active, e normal să trăiești așa, mai ales pentru că lucrez foarte atentă la tot, la sunete, la privirile oamenilor. Îmi golesc corpul cât pot de mult de informații nenecesare și sunt prezentă să exprim ce îmi propun.

În anii ăștia, mai ales odată ce am descoperit și dansul butoh, am devenit conștientă de cum, în fiecare clipă, suntem influențați de mediu și îl influențăm, la rândul nostru. Mai uităm și poate e bine… Ce am învățat, în timp,  e să am grijă de ce transmit, să am grijă de oameni, să îi iau cu mine mereu, să am grijă de ei, să îi aduc înapoi din fiecare performance ca dintr-un vis.

#emotii

Cred că asta m-a educat mult despre emoții și mă face un om mai bun pentru că sunt conștientă de intensitatea pe care cei care vin o pot simți, care sigur, nu e doar de la mine, e mereu din întâlnirea care se produce, dar niciodată nu poți să știi pe cine ai în fața ta, ce sensibilități există. Cred că în art performance, ca participant, la fel ca în viață, toți avem aceeași nevoie de bază, să fim în siguranță.

Ca să povestesc, totuși o întâmplare, o să spun doar că după ecoperformance-ul din Oslo, unde am simțit că mi-am pus corpul în pericol, exploatându-mă, doar pentru a nu mă opri din acțiunea performativă, eram epuizată și m-am întrebat dacă asta e meseria mea, asta e ce fac eu, din ce îmi duc existența? Oare nu e prea mult, nu e greșit? Și m-am rugat în sinea mea să apară un semn care să îmi confirme sau infirme ce simțeam. Și a apărut.

O persoană care asistase la performance întâmplător era prietena cea mai bună a singurului norvegian din România pe care îl cunosc. Îl rugasem să invite din prietenii lui din Oslo, dar din cauza unor probleme a fost total absent și nu a făcut asta. Tipa care venise la performance, venise direct de la aeroport în ziua aia. Ajunsese în acel spațiu cu iubitul ei, să îi arate pădurea de lângă și priveliștea. Văzuse afișul și a venit imediat la performance, a ajuns târziu. Să întâlnești la o așa distanță pe cineva cu care să ai, de fapt, oameni și povești comune, ea nefiind din mediu artistic… pentru mine a fost răspunsul de care aveam nevoie că sunt unde trebuie și că ăsta îmi e drumul.