Cu peste 10 ani de experiență în industria de marcomm locală, Ioana Negoescu este Managing Partner Purpose Communication și are în portofoliul personal conturi precum ASI Alpaco, Muzeul Antipa, La NORD de cuvinte, Pardon brewery, byron, Mastering the Music Business, EfdeN, Genuin shop, Leyah music, Canon România, etc. Mai mult de atât, 2025 i-a adus un Golden Award for Excellence la Romanian PR Award. Ioana redeschide seria noastră în care scoatem în față oamenii de comunicare din spatele artiștilor pe care cu toții îi admirăm.

un interviu de Romanița Oprea, din seria #perspective

Ce te-a atras la industria de comunicare și ce îți place în continuare?

Sunt Gemeni, deci am un talent înnăscut să mă plictisesc rapid. Comunicarea mi-a fost de la început terapeut, pentru că nu mi-a dat răgaz să mă plictisesc și nici nu m-a lăsat să fac două lucruri la fel. PR-ul e locul unde pot să fiu eu, fără să fie despre mine. Nu sunt genul care vorbește mult despre propriile reușite, dar îmi place să-i scot pe ceilalți în față și să spun poveștile brandurilor care merită să fie auzite.

Nu-i un job ușor, dar cred că am supraviețuit cu el pentru că, în timp, mi-am câștigat libertatea de a-mi alege clienții. Iar asta mi-a adus, treptat, liniștea de a munci cu sens și echilibrul de care aveam nevoie ca cele două vieți (profesională și personală) să devină una.

În cei mai recenți ani ai început să comunici și proiecte culturale, în zona muzicală și nu numai. Ce te atrage către această zonă?

M-am apropiat natural de domeniile astea, fără să le fi căutat neapărat la început. În general, e suficientă o colaborare frumoasă, ca ulterior să apară altele și să vină recomandările din aproape în aproape.

Lucrez și pentru alte industrii, dar când gândesc concepte pentru un muzeu ca Antipa, pentru un festival sau pentru o asociație care chiar schimbă lucruri, simt că e pentru mine. În același timp, colaborez și cu afaceri mici, locale (în mare parte, sustenabile), și e o satisfacție reală să le ajutăm să se facă auzite într-o piață aglomerată, unde ecoul brandurilor mari poate acoperi ușor vocile autentice.

Cele mai valoroase proiecte sunt cele care trec dincolo de brief și devin parte din viață, pentru că vorbesc despre lucruri în care cred și mă regăsesc.

Care ai spune ca sunt particularitățile acestei categorii?

Proiectele AFCN :)) În general, lipsa unor bugete care să acopere tot ce e nevoie. Dar, tocmai pentru că sunt proiecte destul de apreciate de public, e mai ușor să le aduci în inimile oamenilor (cu resurse puține, dar cu idei bune și o echipă implicată care crede în ele).

Cum este să lucrezi cu muzicienii și artiștii, în general? Observi diferențe între români și străini?

N-aș generaliza, dar din ce am observat până acum, artiștii străini (și străinii, în general), par mai siguri pe ei, mai respectuoși în relațiile profesionale. Aroganța e un pic mai departe de ei decât de noi, românii. Poate pentru că au mai multă încredere în ce fac, sunt mai relaxați, și atunci nu simt nevoia să compenseze.

Ce sfaturi ai da unor artiști aflați la început de drum, din punct de vedere comunicare?

Să nu se lase copleșiți de ce văd în social media și să ia de acolo doar ce e mai bun. Adică speranța și încrederea că se poate, că există public pentru fiecare. Să înțeleagă că PR-ul nu se face într-o zi sau dintr-un clip viral și că în spate e o muncă de ani, în care constanța bate orice „boom” de moment.

Care sunt cele mai mari provocări în comunicarea artistică? Dar cele mai mari greșeli pe care le-ai văzut până acum? De ce?

Cred că răspunsul e un melanj din ce spuneam mai sus. Greșelile țin, de cele mai multe ori, de graba pe care o au, dar și de faptul că-și doresc totul „acum”, fără să vadă beneficiile muncii pe termen lung. Apoi, inevitabil, bugetele mici sunt o provocare, dar mai ușor de gestionat decât lipsa unor cunoștințe de bază. Asta din urmă încurcă mai tare, deși e, paradoxal, cel mai simplu de rezolvat.

Și să nu creadă că e greșit să fie one-man-show. Nu e rușinos să-ți scrii singur contractele sau să vorbești cu furnizorii. Chiar dacă nu le stăpânești perfect, e nevoie să înțelegi domeniile conexe meseriei tale, ca să poți ține lângă tine colaboratorii și să vorbiți aceeași limbă.

Pentru cei din industria muzicală, de exemplu, există Mastering the Music Business, locul unde fix asta se întâmplă. Înveți de la avocați cum e cu partea administrativă și drepturile de autor, vorbești cu organizatorii de festivaluri ce criterii trebuie să îndeplinești ca să fii parte din line-up, bei cafeaua cu Dan Byron și-i ceri sfaturi de cum să fii creativ sau să compui mai bine. Ori ai ocazia să asculți live experiențele unor artiști care au scris istorie, așa cum e Katie Melua, Corina Chiriac sau Irina Rimes, speakeri ai edițiilor anterioare.

Cum alegi tu proiectele în care te implici?

Purpose Communication se bazează tocmai pe încrederea care circulă între oameni și pe proiectele cu „purpose”. Am norocul ca ele să vină spre noi și, pentru că sunt recomandări de la recomandări, rar sunt situații în care nu rezonăm. În timp, se mai filtrează, iar asta se întâmplă atunci când ne dăm seama că nu împărtășim aceleași valori, ori când unul crește mai repede decât celălalt și atunci se schimbă prioritățile. Știu că vorbim de business, dar pentru mine tot „feelingul” e busola care mă ghidează în alegerea proiectelor.

Care sunt cele de care ești cea mai mândră și de ce?

Pff, a venit și întrebarea asta grea…Pentru că e cea mai recentă „realizare”, dar și pentru că îmbină ce-mi place mie mai mult (natura și fotografia), o să spun campania „World Unseen”, unde Canon și Muzeul Antipa au făcut magie, s-au dat de trei ori peste cap și au organizat expoziția care poate fi „simțită”. Cu planșe printate în relief, texte scrise în Braille și povești audio, pentru ca inclusiv oamenii nevăzători să „vadă” fotografia.

La vernisajele expoziției am simțit pentru prima oară că un proiect m-a copleșit cu totul. E experiența care îți dă un nod în gât, dar și convingerea că faci ceva cu adevărat important.

Am știut că trebuie înscris în competiții, pentru că merita să fie dus mai departe, iar recunoașterea a venit odată cu „Golden Award of Excellence” la PR Awards. Dar, mai presus de trofeu, a fost încurajarea de care aveam nevoie cu toții ca ne putem implica în continuare în proiecte grele, care uneori par imposibile, dar care aduc satisfacții pe care niciun premiu nu le poate măsura.

Dar din restul proiectelor?

Tot recent (pentru că, se pare, toate lucrurile bune se întâmplă în același timp), a avut loc și competiția Bocuse d’Or România. De data asta am migrat de la cultură la gastronomie, pentru că nu puteam refuza să fiu parte din prima ediție organizată în România a celui mai prestigios concurs culinar din lume. A fost un hei-rup intens, pentru că în mai puțin de o lună a trebuit să punem totul pe picioare – de la aflarea veștii că țara noastră a fost acceptată (după mai bine de 40 de ani) și până la selecția națională, care a trebuit organizată și comunicată la standarde globale.

De la gastronomie și HoReCa, ajungem la sustenabilitate și inițiative atât de autentice, încât ele singure își fac PR-ul. ”de la RObinet” se numește proiectul despre care vorbesc și care a pornit de la dorința de a ne fi respectat dreptul la apă. Din nefericire, sunt localități din țară care nici în 2026 nu au apă potabilă, un subiect cu atât mai sensibil în zilele astea. Dar, în același timp, avem peste 40.000 de localuri (restaurante, baruri, cafenele) care sunt obligate să ne ofere apă potabilă, însă aleg să o vândă clienților în sticle venite, uneori, de la mii de kilometri distanță, la prețuri exorbitante. Și tot în timpul ăsta, noi vrem să avem grijă de Planetă, așa că suntem cetățeni responsabili și plecăm cu sticla reutilizabila în oraș, pe care o plimbăm apoi mai mult goală, fiindcă nu avem unde să o mai umplem.

#RObinet

„de la RObinet” e dreptul nostru la a avea grijă de sănătatea noastră, de banii noștri și de Planetă. Am început cu o hartă în Google Maps – (disponibilă aici: https://www.google.com/maps/d/u/2/), în care am adunat locurile care oferă apă (de cele mai multe ori, doar la cerere). Visul nostru e ca această normalitate să nu mai fie o excepție și să nu mai trebuiască să cerem apă, ci să ne fie oferită. Să nu mai plătim pentru ceva ce ne aparține tuturor.

Am depășit deja 100.000 de vizualizări, dar vrem mai mult decât atât. Vrem ca harta să devină interactivă, accesibilă, ușor de folosit. Și pentru asta avem nevoie de susținere. Ca să rămânem hidratați. Și umani.

Cum vezi tu industria de comunicare locală în acest moment și ce îți dorești atât pentru ea, cât și pentru tine, în 2026?

Simt că, în goana după eficiență, uităm că AI-ul nu înlocuiește experiența, contextul sau intuiția. Toată lumea „scrie bine” acum, dar prea puțini mai înțeleg ce spun cu adevărat. Cunosc din ce în ce mai des oameni care nu mai văd rostul unui om de PR, că doar și ei pot scrie „texte perfecte”, fără emoție personală, pe care nu le citește nimeni. Ce nu știu, însă, e că nu poți corecta ce nu înțelegi, nu poți ajusta fără să ai context și nu poți evalua dacă nu cunoști fundamentele meseriei. Până la urmă, execuția tot oamenii o fac, iar sufletul comunicării rămâne uman.

Va trece și valul ăsta. O să ne săturăm de texte impecabile, fără viață. Și o să ne fie dor de imperfecțiune, de virgule greșite și de fraze care te fac să te întrebi „oare ce a vrut să spună autorul?”. Pentru că acolo e autorul (cel adevărat).

Care sunt principalele trenduri și la care apelezi și tu?

Niciodată nu mi-a plăcut să merg cu valul și am căutat să fac lucrurile cât mai personalizate și specifice pentru fiecare proiect sau client în parte, așa că nu pot spune că sunt un mare fan al trendurilor. Dar, evident, inteligența artificială îmi impactează munca și n-aș putea fugi de ea decât dacă aș fi masochistă. Când ceva îți ușurează semnificativ unele taskuri, ar fi păcat (sau nebunesc) să nu-l folosești.

Cred însă că cele mai puternice trenduri în comunicare acum nu sunt neapărat și cele mai „sexy” și mă refer la autenticitatea (reală, nu doar declarativă), coerența și curajul de a spune lucrurilor pe nume, chiar și în campanii cu bugete mici.

Cât de greu este să fii antreprenoare în 2026 în România, în PR? De ce?

N-a fost ușor în 2025 și nu cred că va fi mai simplu în 2026. Mă sperie taxele și toate măsurile care pun frână oricărui business, dar când simt că mă panichez, mă bag ca struțul cu capul în nisip și încerc să nu mă gândesc la asta.

Scot capul și îmi dau seama că, mai greu decât toate astea, e să găsești oameni care vor să muncească serios, care respectă termene, învață din greșeli și își asumă ce fac. Provocarea reală e resursa umană, mai mult decât fiscalitatea. Poate sună pesimist, dar e realitatea care mă ține ancorată și mă motivează. Din ea a crescut Purpose Communication: un cadru de lucru flexibil, construit alături de profesioniști diferiți, adaptați fiecărui proiect.