Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, al Universitații Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a lansat această inițiativă de popularizare a științei, pe care suntem onorați să o distribuim prin intermediul publicației noastre.

Andrei Miu, Profesor de Neuroștiințe Cognitive la Universitatea Babeș-Bolyai, si Simina Pițur, Doctorand in Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, sunt protagoniștii acestei ediții.

Simina Pițur: Bine v-am regăsit la un nou episod al Podcastului de Neuroștiințe. Sunt Simina Pițur, și alături de mine, așa cum v-ați obișnuit, îl am pe profesorul Andrei Miu, cu care voi vorbi astăzi despre neuroplasticitate. Despre neuroplasticitate se discută mult, probabil că ascultătorii noștri sunt familiari cu ideea că creierul adult nu este static, ci că învățarea implică neuroplasticitate.

Astăzi aș vrea să vorbim un pic despre ce fel de schimbări este vorba, iar spre final, aș vrea să vorbim și despre în ce măsură putem avea încredere că programele, aplicațiile, jocurile care promit să ne stimuleze neuroplasticitatea, chiar pot să facă ceea ce promit. Cred că ar fi bine să începem cu o definiție mai întâi.

Ce este neuroplasticitatea?

Andrei Miu:  Bună ziua! Mă bucur să ne întâlnim și să vorbim despre acest subiect foarte, foarte interesant și popular. Da, neuroplasticitatea implică modificări structurale în creier, pe care le putem vedea, așa cum vom discuta ulterior, la diferite niveluri. Neuroplasticitatea poate fi văzută, e o parte esențială, fundamentală, deci poate fi văzută în dezvoltare. Creierul se schimbă pe parcursul dezvoltării în foarte multe feluri, atât prenatal, cât și postnatal. O putem vedea în învățare și îmi place foarte mult să surprind esența relației dintre neuroplasticitate și învățare, este o relație cauzală, cum vom vorbi un pic mai încolo.

Creierul poate să învețe pentru că se schimbă. Creierul învață schimbându-se. Deci o vedem în învățare și o vedem, de asemenea, în boli care implică leziuni, și după aceste leziuni, creierul se schimbă pentru a încerca să recupereze o parte din funcțiile pierdute. După o leziune decentă, ca să rezum, neuroplasticitatea implică modificări structurale în sistemul nervos și o vedem în cel puțin 3 domenii mari: în dezvoltare, învățare și recuperare funcțională după leziuni.

Care e originea conceptului?

Unii zic că subiectul acesta e dezbătut. De ce? Pentru că pe de-o parte, conceptul de neuroplasticitate a fost legat de învățare de foarte devreme. La sfârșitul secolului XIX, în 1890, psihologul William James, părintele psihologiei moderne, care ne-a lăsat o moștenire uriașă de intuiții, dintre care multe au fost susținute, a venit cu ideea că învățarea ar implica modificări în creier. Ideea aceasta a fost preluată și dezvoltată strict teoretic de doi neuropsihiatrii italieni la puțin timp după aceea, deci sfârșitul secolului XIX. Numele lor e Eugenio Tanzi și Ernesto Lugaru.

Ei au dus ideea lui James la nivel celular. Deja era recunoscut faptul că țesutul nervos este și el format din celule, din neuroni, și atunci Tanzi și Lugaro vorbesc despre cum s-ar schimba neuronii, comunicarea dintre neuroni la nivelul sinapselor, ca să fie posibilă învățarea. Deci neuroplasticitatea a fost văzută de foarte devreme ca un mecanism neurofiziologic al învățării, și asta este originea conceptului.

Până aici, conceptul a fost explorat doar în legătură cu învățarea și strict din punct de vedere teoretic. Cumva un punct de cotitură în istoria conceptului este legat de teza de doctorat a lui Ion Minea, medic neurolog roman, cercetător în neuroștiințe, care și-a făcut doctoratul cu profesorul Gheorghe Marinescu. Minea și-a publicat teza de doctorat în 1909, și în teza sa de doctorat descria mai multe studii în care observa ce se întâmplă cu neuronii atunci când îi transplantezi în alte organe, de exemplu. Și vedea la animale, la microscop, că neuronii suferă diferite modificări: li se umflă corpul celular, își extind procese, axonul suferă modificări și așa mai departe. El a numit modificările astea pentru prima dată neuroplasticitate.

#ipotezaneuronului

Deci, chiar dacă James, Tanzi, Lugar vorbiseră de modificări în creier asociate cu învățarea, nu le numiseră neuroplasticitate. Cel care a folosit pentru prima dată conceptul ăsta, pe de o parte, și care a arătat prin observații experimentale ce ar implica la nivelul neuronului neuroplasticitatea, a fost neurologul român Ion Minea.

Lucrul acesta este recunoscut de cel care a dovedit că țesutul nervos este format din neuroni. E vorba de anatomistul spaniol Santiago Ramon y Cajal, care, cum spuneam, a dovedit ipoteza neuronului. Cajal comunica cu Gheorghe Marinescu și îi urmărea lucrările, pentru că și Marinescu a contribuit într-un fel foarte important cu studii, cu o anumită metodă, la dovedirea ipotezei neuronului.

Deci Cajal îl urmărea pe Marinescu, și a citit teza de doctorat a lui Minea, și a preluat conceptul introdus de Minea de neuroplasticitate. Deci, dacă folosim cuvântul acesta astăzi, este datorită lui Minea în primul moment. Și în al doilea moment, datorită faptului că Cajal a preluat denumirea asta de la Minea și așa a făcut-o cunoscută într-o carte despre degenerarea și regenerarea țesutului nervos, publicată în primii ani ai secolului XX.

Mi se pare interesantă istoria conceptului și mă bucur foarte mult că se leagă de numele unui român, medic neurolog, care astăzi este legat de începutul școlii de neurologie de aici de la Cluj, clinica de neurologie din Cluj se numește Ion Minea.

În descrierea experimentelor făcute de Ion Minea ai dat deja câteva exemple de modificări implicate în neuroplasticitate, dar aș vrea să vorbim pe larg despre asta. Ce fel de modificări știm că sunt implicate în neuroplasticitate? Atât din studii pe animale, cât și din studii pe om.

Da, răspunsul trebuie spart în două. Pentru că, pe de-o parte, avem studii pe animale care ne arată ce se întâmplă la nivel celular, în țesutul nervos: sunt studii pe efectele stresului, pe efectele unor leziuni pe efectele, sau mecanismele mai degrabă, cum voi spune un pic mai încolo, ale învățării, și practic sunt studii pe animale care se uită la ce se întâmplă în țesutul nervos al animalelor.

În aceste situații și studiile astea, ne arată că se întâmplă o grămadă de lucruri. Și îmi place să mă înfior, imaginându-mi. Dacă ne-am uita la țesutul nervos viu din creierul unui mamifer, am vedea multă, multă mișcare, mișcare coordonată care susține mai multe procese. Deci ceea ce se vede, de exemplu, în învățare, ce tipuri de neuroplasticitate, ce modificări se întâmplă la nivel celular?! Pai vedem pe de o parte, că se modifică sinapsele. Mă refer la faptul că se modifică la nivel molecular mecanismele prin care neuronii comunică la nivelul sinapselor.

La ora actuală se știu foarte, foarte multe despre asta. De exemplu, o modificare sinaptică asociată cu învățarea și repet, nu-i vorba de apariția de noi sinapse, este vorba de modificări ale sinapselor existente; o astfel de modificare este potențarea de lungă durată (long-term potentiation). Aceasta a fost descoperită acum câteva decenii de doi cercetători – Bliss și Lomo, care au observat că dacă stimulează repetitiv, electric un neuron, se întâmplă modificări la nivelul răspunsului celuilalt neuron. Deci, dacă stimulezi un neuron presinaptic, să zicem, care e în amonte de celălalt, vezi că se modifică răspunsul, crește practic răspunsul neuronului postsinaptic, și asta implică modificări la nivelul conexiunii dintre dintre cei doi neuroni. Încerc să nu complic povestea, dar ce vreau să fie clar e că potențarea de lungă durată și alte astfel de modificări sunt modificări ale sinapselor existente care au fost observate în creierul animalelor în timpul învățării.

#sinaptogeneza

Un al doilea tip de modificare implică apariția de noi sinapse, deci sinaptogeneza. Un alt tip de modificare implică extinderea proceselor neuronilor. Specialiști în neuroștiințe când zic procese ale neuronilor, se referă atât la dendrite, care sunt niște prelungiri multiple, foarte ramificate, care își au originea la nivelul corpului celular al neuronului; și se referă, de asemenea, la axon, care este o prelungire în mod tipic unică a neuronului, de obicei mai lungă decât dendritele, și care se termină și el cu o arborizație, numita arborizația terminală. Deci avem și dendrite și axoni. Le numim împreună procese neuronale.

Arborizația dendritică s-a observat că se extinde în învățare, deci neuronii își extind dendritele și, practic, asta le permite să facă sinapse cu mai mulți neuroni din amonte, și să poată primi mai multă informație de la neuron din amonte. Deci crește probabilitatea să se conecteze mai bine cu neuroni din amonte, iar aceasta este un alt tip de modificare pe care au observat-o cercetătorii în învățare. Apar noi neuroni, iar asta a făcut furori la sfârșitul anilor ‘90. Când eram în primii ani de facultate, țin minte că se vorbea despre o revoluție în neuroștiințe. Se descoperise că se produc noi neuroni în creierul adult, iar neurogeneza se credea că se termină înainte de naștere. Și uite că studiile acestea din ’99-2000 arătau că inclusiv în creierul uman, chiar și la vârstnici, se produc noi neuroni.

#neurogeneza

Vreau să mă întorc la neuroplasticitate: în învățare s-a văzut și neurogeneza adultă, deci animalele adulte care învață prezintă neurogeneză adultă în anumite regiuni ale creierului. De exemplu, în hipocamp, în vecinătatea unui strat din hipocamp, care se numește strat granular, există o zonă numită sub granular, în care se vede că se produc noi neuroni în învățare, și aceasta e corelată cu performanța în anumite sarcini de învățare. De altfel, toate modificările acestea pe care le-am menționat se întâmplă în învățare la animale care trec prin antrenamente cu diferite sarcini, și în unele studii sunt și corelate cu performanța de învățare. Deci vezi, de exemplu, că suprafața arborizației dendritice dintr-o regiune a creierului cu cât este mai mare, cu atât asta se asociază cu performanță mai bună în această acțiune. Sunt foarte, foarte multe forme de neuroplasticitate studiate la animal, care ne arată ce se întâmplă la nivel celular.

Cred că merită să ne oprim un pic aici și să vorbim despre în ce măsură toate aceste procese: neurogeneză, sinaptogeneză, sunt sau nu sunt specifice învățării. Dacă apar, de exemplu, și în dezvoltare. Și dacă sunt diferențe, ce fel de diferențe sunt?

Este o întrebare foarte dificilă. În esență, ce sugerează mai degrabă studiile, este că neuroplasticitatea din creierul adult nu diferă calitativ de dezvoltarea prezentă în sistemul nervos. Dezvoltarea și învățarea implică neurogeneză, implică sinaptogeneză, implică modificări la nivelul mielinei. Studiile mai recente, din ultimii 10-15 ani, arată că în învățare se subțiază și se îngroașă teaca de mielină, care este formată de niște celule speciale în creier.

Ele se numesc oligodendrocite, care își  înfășoară un proces în jurul axonului neuronal, și procesul acela formează teaca de mielină, care permite transmiterea mai rapidă a semnalului electric prin axon. Deci mielina este și ea foarte, foarte plastică. Oligodendrocitele comprimă și își desfac straturile suprapuse de mielină din teaca de mielină, și teaca de mielină se îngroașă și se subțiază practic. Acest lucru a fost asociat cu performanța de învățare, dar studiile acestea sunt mai la început.

Însă mă întorc la întrebarea ta: în ce măsură vedem modificările astea plastice doar în creierul adult, care e implicat în învățare, sau le vedem și în dezvoltare. Răspunsul este da, le vedem și într-o parte și în alta. Avem neurogeneză în ambele părți: și în dezvoltare, și în învățare – avem sinaptogeneză, avem modificări ale mielinei. Practic, tot ce vedem la o scală mult mai mare în dezvoltare, vedem că rămâne și în creierul adult, și e fundamental pentru capacitatea de adaptare, pentru modificarea comportamentului, adică ceea ce numim în mod simplu,, învățare”.

Învățarea implică modificări comportamentale. Modificările acestea comportamentale nu ar fi posibile fără neuroplasticitate și neuroplasticitatea nu este o caracteristică specifică a creierului adult. Ea continuă procese care s-au văzut în dezvoltare și care au sculptat creierul în dezvoltare. Mai simplu spus, vedem aceleași procese, dar în creierul adult le vedem la o scală mult mai mică și, sigur, sunt și procese pe care le vedem doar în dezvoltarea prenatală, de exemplu.

Migrarea neuronală, procesul ăsta prin care neuronii ajungând dintr-un loc în altul, e un proces preponderent prenatal. Sunt forme de migrare a neuronilor care sunt posibile doar în creierul în dezvoltare al fătului, creierul fetal. Dar tocmai am zis că se nasc noi neuroni în creierul adult, și ei migrează, și migrează în grupuri într-o formă de migrare care se numește migrare tangențială. Deci nici migrarea neuronală nu-i specifică creierului în dezvoltare. Din procesele care știm că ar contribui la dezvoltare, aproape niciunul nu este specific dezvoltării.

Deci dezvoltarea, zic unii mai curajoși, nu se termină. Practic, nu e un proces care aduce creierul la maturitate și pe urmă creierul o să prelucreze informații păstrându-și structura pentru restul vieții. Faptul că vedem neuroplasticitate în creierul adult ne arată că ceea ce s-a întâmplat în dezvoltare la o scală mult mai mare, continuă pe tot parcursul vieții, iar acesta este un subiect extrem de incitant. E fascinant să descriem felul în care procesele astea care țin de de plasticitatea neuronală susțin procesele noastre competitive, dar asta e un subiect mai de specialitate, să zicem.

Toate aceste procese: neurogeneza, sinaptogeneza, toate procesele despre care am discutat până acum, spuneai că au fost identificate în studii pe animale. Ce dovezi avem că aceleași mecanisme sunt implicate și în neuroplasticitatea la om?

Din fericire, avem metode cu care putem să studiem modificările anatomice din creierul uman, in vivo, fără să îi facem nimic omului. Și metodele astea sunt metodele neuroimagistice, cum este imagistica de rezonanță magnetică, care ne permite să reconstituim imaginile anatomice ale creierului și pe ele să facem inclusiv măsurători de suprafață, de volum la nivelul substanței cenușii și la nivelul substanței albe. Le aduc aminte ascultătorilor că țesutul nervos se împarte în substanța cenușie și substanța albă. În substanța cenușie predomină corpurile celulare ale neuronilor și arborizația dendritică. În substanța albă predomină axonii neuronilor, cu teaca de mielină.

Deci avem diferite forme de imagistică, de rezonanță magnetică, care ne permit să vedem neuroplasticitatea în creierul uman. O vedem diferit față de cum o vedem pe studiile pe animale. Gândiți-vă că vedem în țesutul nervos imagini de imagistică de rezonanță magnetică la o rezoluție spațială milimetrică. Un punct de pe imagine poate să reprezinte jumătate de milimetru sau, și atunci, nu vedem celule, nu vedem sinapse, nu vedem noi neuroni, cum putem vedea pe baza studiilor pe țesut nervos de la animale. Vedem modificări anatomice de genul creșterii sau scăderii de volum sau de suprafață de substanță cenușie – substanță albă. Asta permit studiile pe om la ora actuală.

Un studiu foarte faimos, de care poate foarte mulți ascultători au auzit, studiu în care imagistica de rezonanță magnetică a fost folosită și ca să se descrie diferențele anatomice din creierul șoferilor de taxi din Londra. Londra este un oraș uriaș, să ajungi șofer de taxi acreditat la Londra implică o stagiatură destul de lungă. Trebuie să dai examene practice care să arate că te descurci să găsești străduțele care sunt cu miile. Mă rog, grupul acesta de cercetători, condus de Bayer, un specialist în neuroștiințe cognitive britanic, și-a pus problema dacă instructajul ăsta, faptul că taximetriștii la început trebuie să învețe să navigheze, să-și găsească calea printr-un loc așa de complicat, produce diferite modificări în creier.

Studiul pe care l-au făcut a fost un studiu corelațional, adică pur și simplu s-au uitat dacă sunt diferențe între taximetriști și alți indivizi la nivel anatomic. Cel puțin în studiul inițial au făcut treaba asta și au găsit că în hipocampul posterior asta este o structură nervoasă din lobul temporal, care e implicată în navigare spațială și în multe alte funcții sunt diferențe între taximetriști și cei care nu erau taximetriști. Există o  corelație. Asta înseamnă că studiul ăsta inițial publicat la începutul anilor 2000, n-a putut să spună ce produce ce. Poate au luat examenul cei care aveau hipocampul posterior organizat altfel, mai dezvoltat,  sau poate că faptul că au învățat eficient să-și găsească drumul prin Londra a produs aceste modificări.

Un studiu corelațional de genul ăsta nu poate să știe ce determină ce, deci nu poți să stabilești o relație cauzală, și sigur, au fost și alte studii. De exemplu, o linie de cercetare foarte bogată a identificat câteva diferențe anatomice importante în creierul muzicienilor care au început să cânte la un instrument de foarte devreme, și sunt multe aici. Aș aminti aici doar grosimea mai mare a substanței cenușii în cortexul auditiv primar din lobul temporar. Toate aceste studii timpurii de neuroimagistică au avut o caracteristică comună: sunt studii corelaționale, sunt studii transversale.

#comparatie

Ceea ce facem este că comparăm între un grup și altul; ne uităm la diferențe anatomice, și vedem dacă sunt astfel de diferențe și în felul ăsta, stabilind că între cei care au învățat să cânte la pian, la vârste fragede și cei care au învățat mai târziu să cânte la pian, sunt diferențe de volum de substanță cenușie. Din nou, genul acesta de rezultat pentru omul de știință înseamnă că este o asociere, o corelație. Nu știi dacă diferențele anatomice au facilitat învățarea, sau dacă învățarea a produs acele diferențe anatomice în timp.

Tocmai de asta, prin 2004, a făcut furori un studiu care aborda problema diferit. Este un studiu longitudinal sau putem să-i zicem și prospectiv, în care cercetătorii au folosit imagistica de rezonanță magnetică, ca să se uite la cum se schimbă creierul după un antrenament intensiv de câteva săptămâni. Jonglatul pare o joacă, dar este destul de dificil, necesită coordonare vizuomotorie.

Cercetătorii s-au uitat la anatomia creierului acestor participanți, înainte să învețe să jongleze și după câteva săptămâni de antrenament, deci prin genul ăsta de studiu, ei au putut să vadă cum se schimbă creierul după învățare. și asta deja îți permite să faci saltul de la o asociere corelație la o relație cauzală.

#materiacenusie

Ce au descoperit? Că după câteva săptămâni de antrenament, în comparație cu un grup care nu se antrenase, participanții care reușiseră să învețe să jongleze suficient de bine prezentau un volum al substanței cenușii, si alte studii au arătat că lucruri similare se întâmpla și în substanța albă, cu între 1-3 % mai mare.  Deci a crescut volumul de substanță cenușie, nu în tot creierul, ci doar în anumite regiuni implicate în atenția vizuo-spațială, în coordonare motorie, este vorba de regiuni din lobul parietal și temporal.

Treaba asta a făcut foarte multă vâlvă, pentru că studiile astea arătau pentru prima dată la om că învățarea produce modificări anatomice care nu-s deloc neglijabile, le vezi cu o metodă neuroimagistică, cum e IRM. Și studiile au mers pe urmă pe calea abordării longitudinale, deci s-au uitat la cum e creierul înainte de învățare, și pe urmă cum s-a schimbat creierul după învățare, și au arătat că nu este vorba doar de sarcini motorii care implică neuroplasticitate, este vorba și de învățarea cititului în oglindă, învățarea unui limbaj de programare, învățarea unei limbi străine, învățarea Codului Morse; și mai sunt studii pe diferite alte sarcini. Deci sarcini cognitive implică același gen de mecanisme.

În multe studii se găsește că cu cât modificările de volum de substanță cenușie sau substanța albă în anumite regiuni ale creierului sunt mai mari, cu atât nivelul de performanță este mai bun. Deci, putem și pe baza studiilor pe om să spunem, dincolo de orice dubiu, că ce se întâmplă în creier, modificările din creier, sunt cele care fac posibilă învățarea, pentru că vedem că se întâmplă în timpul învățării și se asociază cu calitatea rezultatului.

Avem motive, totuși, să credem că aceste schimbări – creșterea volumului substanței cenușii sau substanței albe se păstrează pe termen lung, sau apar doar cât timp se produce învățarea, și apoi dispar?

Este greu de dat răspuns la întrebarea asta și, sigur, întrebarea este foarte bună. M-a întrebat, odată la o prezentare, cineva: bun, vedem practic cum crește volumul de țesut nervos în anumite regiuni ale creierului, după învățare; dacă tot învățăm, o să tot crească și ce o să se întâmple?! Și este o întrebare bună, este o perspectivă foarte bună.

Dar, din păcate, studiile de până acum n-au urmărit ce se întâmplă pe parcurs. Sunt câteva care s-au uitat la ce se întâmplă după o perioadă în care n-ai mai exersa jonglatul și ce au văzut aceste câteva studii la om este că se reduce înapoi volumul de substanță cenușie în acele regiuni. Dar se reduce numai parțial, deci se reduce o parte din volum de substanță cenușie care a crescut în urma învățării. Și atunci se vorbește în teoriile astea, care deocamdată sunt susținute de puține rezultate, se vorbește de modificări anatomice temporare: ai perioade de creștere, de modificare, de neuroplasticitate crescută, crește volumul de substanță cenușie, cum ziceam.

#stabilizare

Pe urma ai perioade de stabilizare selectivă, apoi ai perioade de revenire. Dar revenirea asta, atât cât știm la ora actuală, e parțială. Și atunci, nu, n-am știut ce să-i răspund domnului care a care a pus întrebarea la prezentarea mea. I-am zis că studiile arată că s-ar reveni parțial la volumul de substanță cenușie inițial.

Deci, de ce avem o problemă? Pentru că nu sunt studii care să se uite pe termen lung la ce s-a întâmplat cu modificările care pe care le-a produs învățarea. Studiile astea sunt scumpe, participanții care sunt implicați în cercetările astea au timp limitat, motivație limitată de a participa la aceste studii, deci acest lucru explică de ce sunt două-trei studii care ne spun câte ceva despre măsura în care modificările acestea anatomice după învățare se păstrează. Iar aceasta este o limită a studiilor actuale pe om.

#limita

O altă limită este că s-au văzut, cum ziceam, cu metode neuroimagistice, modificări anatomice mari. Volum de substanță cenușie, crește volumul de substanță albă. Putem întreba ce se întâmplă în bucățile alea de țesut, ce se întâmplă la nivel celular? Sigur că avem o bogăție de studii de animale care ne arată ce povesteam înainte. Poate că creșterea volumului de substanță cenușie implică extinderea dendritelor neuronilor din acele regiuni. Poate că creșterile de volum de substanța albă implică îngroșarea și comprimarea tecii de mielină, pentru a crește eficiența transmiterii semnalelor electrice prin axon. Asta au sugerat studiile pe animale.

Dar realitatea e că nu știm, deci e foarte important dacă vrem să păstrăm o perspectivă științifică, să fim conștienți de această prăpastie între studiile pe animale care ne-au permis să vedem ce se întâmplă la nivel celular, și studiile pe om care ne permit să vedem deocamdată ce se întâmplă la nivelul structurilor nervoase, pe care le vedem neuroimagistic. Putem presupune că ce vedem la animal se aplică și la om, dar e discutabil. E discutabil pentru că modificările de volum de țesut nervos care au fost văzute cu IRM la om, ar putea fi cu greu explicate de extindere arborizației dendritice, care este o modificare mult mai discretă, care n-ar implica modificări de volum atât de mari. Deci, trebuie să fim prudenți, și asta este o a doua limită a studiilor despre neuroplasticitate asociată cu învățarea.

Avem dovezi că aplicațiile sau jocurile, programele, care promit să amplifice neuroplasticitatea chiar o fac?

Nu. Este un lucru foarte larg studiat, foarte bine susținut, clar pentru toată lumea din domeniu, că aceste jocuri îmbunătățesc doar performanța respectivă. Deci dacă exersezi jocurile astea, folosești aplicațiile acestea, se îmbunătățește viteza de reacție în joc. Acest lucru este ceea ce psihologii numesc transfer limitat. Cu alte cuvinte, faptul că exersezi sarcinile astea, nu se transferă în alte situații. O să devii pur și simplu mai bun la aceste jocuri.

Pe de altă parte, să spui că jocurile acestea sunt un fel de magic bullet,  care o să-ți stimuleze neuroplasticitatea mai mult decât o va face cititul sau activitatea socială sau ascultatul de muzică sau exersatul la un instrument muzical, este o gogomănie.

Nu există absolut niciun fel dovadă că astfel de activități ar stimula neuroplasticitatea mai mult decât altele. Dacă ar fi existat, s-ar fi identificat anumite tipuri de sarcini care îți pun creierul la contribuție cum spun bunicii. Deci sunt lucruri exagerate care exploatează creșterea interesului pentru neuroplasticitate și, de altfel, neuroplasticitatea este o caracteristică fundamentală a creierului.

#adaptare

Cât suntem vii,  suntem vii pentru că învățăm, mediul în care trăim, se schimbă continuu, deci trebuie să învățăm să ne adaptăm, să ne schimbăm comportamentul, ca să supraviețuim în fața acestor schimbări. Deci cât suntem vii, învățăm. Faptul că învățăm este o dovadă a faptului că creierul nostru se schimbă și la 104 ani.

Cum ziceam, și vreau să fie foarte clar mesajul acesta: perspectivele pe care oamenii de știință le construiesc pe baza a foarte multor studii arată faptul că mental training nu funcționează. Nu există strategii cunoscute prin care să stimulăm plasticitatea creierului mai bine decât am face-o cu ce o facem deja de obicei, dacă o facem. Adica: efort fizic, citit, muzică, activitatea socială. Și studiile pe animale, și studiile pe oameni, arată că acestea sunt activități care sunt făcute susținut și la vârste înaintate, stimulează neuroplasticitatea, sunt neuroprotectoare în context de îmbătrânire. Dar nu sunt unele mai bune decât altele de exemplu, și cu siguranță nu s-a identificat niciun joc mintal care să depășească beneficiile acestor activități care sunt la îndemâna noastră.

Asta e povestea. Dar sigur, mă duc în librărie și mă uit pe standul de jocuri pentru copii mici și văd acolo: ,,Inhance your brain”. Sunt o grămadă de variante de de jocuri care pretind că o să stimuleze neuroplasticitate. De multe ori citesc acolo și mă las și o prins câteva secunde de mesajul comercial. Și mă întreb, oare ar trebui să cumpăr, și pe urmă revin cu picioarele pe pământ și-mi aduc aminte de toate studiile pe care le-am citit pe subiectul ăsta în ultimii 20 de ani. Îmi dau seama că sunt ceea ce voi începe să numesc neurobazaconii, nici mai mult, nici mai puțin.

Deci, nu zic că nu fac nimic, dar zic că fac în cel mai bun caz același lucru pe care îl fac activitățile obișnuite în care putem implica un copil sau în care ne-am putea implica noi ca adulți, când învățăm o limbă străină, de exemplu, sau un instrument muzical.

Deci dacă ar fi să-i lași pe ascultătorii noștri cu un sfat, când mai întâlnesc astfel de jocuri care le promit să le îmbunătățească neuroplasticitatea, ce să facă?

Să ceară dovezile, mai degrabă decât să creadă pe cuvânt că există. Altfel vor da bani degeaba. Gândiți-vă că sunt și programe de intervenție care pretind că o să stimuleze ca prin minune performanța cognitivă a angajaților. Nu există dovezi pentru așa ceva, pur și simplu. Și atunci când vine cineva cu o ofertă de genul ăsta, indiferent că e prezentată pe un pachet sau e prezentată într-o ofertă propusă la o companie, trebuie cerute dovezile științifice. Iar dovezile științifice pot fi evaluate relativ ușor. Dacă nu de persoana în cauză, atunci în cazul unei companii, cu ajutorul unui consultant științific.

Dovezile științifice trebuie căutate întotdeauna, pentru că altfel se profită de noi și nu este în regulă. Și neuroplasticitatea este cea fără de care n-am fi așa cum suntem acum. Se știe că neuroplasticitatea a evoluat ca să facă posibilă adaptarea noastră în mediul în care trăim de milenii. Și atât, nu e niciun magic bullet, cum ziceam.