articol de Teodora Migdalovici

“Deci vrei sa fii numarul unu ? Chestia e – nu exista numarul unu in arta. In loc sa stai deasupra notelor, fii in spatele lor”. Cand Lang Lang a ajuns sa studieze in State, asta a fost primul sfat pe care l-a primit de la mentorul lui, pe care il intreba, precipitat, unde sunt competitiile la care ar fi bine sa se inscrie, pentru ca obiectivul lui e sa ajunga in top.

Si-acum imi imaginez cum toti puristii vanzarilor si ai banetului facut cu orice pret, incep sa-si dea ochii peste cap, declamand sec si expert, ca advertisingul nu e arta, deci ce ne intereseaza pe noi de Lang Lang si zanganeala lui?!

Chestia e – de la inventia social media si a tuturor asociatelor ei, mintile luminate ale marcomului au inteles ca nu mai sunt in advertising. Nu mai sunt in teritoriul care impacheteaza inclusiv nimicul, ca sa scoreze doar vanzari mari. Sunt in teritoriul vietii adevarate si al raporturilor sociale palpabile pe care le poti rafina in cheie personala. (Si, apropo, in economia asta, arta are ceva de spus. Nu de alta, dar arta e o inventie umana si nimic din ce e omenesc n-ar trebui sa ne fie strain). Cine mai crede ca lucreaza in advertising, in anul 2017, are o varsta biologica a profesiei care a ramas cantonata in anii ‘90 sau in Mad Men si poate ar trebui sa-si reconsidere parcursul.

Nu, nu mai suntem de mult in advertising. (BTW, Cannes-ul nu mai e “The International Advertising Festival” de ani de zile. E “The International Festival of Creativity”). Suntem in real life, suntem intr-o setare practica a rezolvarilor de probleme, ca un club de geeks care au de rezolvat provocari din Gazeta Matematica, urmand mantra lui “repede, ieftin si bine”, iar vanzatorii si comunicatorii trebuie sa devina – daca n-au fost pana acum-  terapeuti, psihologi, oameni de si cu spirit. Oameni. De bun simt. De caracter. Nu sociopati. Nu psihopati. Nu narcisisti blocati in oglinda. Orice negustor care rateaza importanta empatiei, a banului facut in spiritul lui win-win-win si a mentalitatii ca trebuie sa oferi, ca sa ceri, rateaza destinatia. Care e povestea Cannes-ului in ecuatia asta care redeseneaza profilul comunicatorului de acum si din 2020?

Festivalul iti ofera ghidaj. Ti-i aduce pe oamenii care au crescut Adidas si care zic: “asta e un brand care nu inceteaza sa creasca, sa experimenteze, un brand neterminat, pentru ca mai sunt atatea de facut”. Cannes-ul ti-l aduce pe Lang Lang care iti spune: “modestia e necesara, abia cand nu-ti pasa de ego reusesti sa lasi loc talentului”. Iti aduce oameni de la NASA, care vorbesc despre cat e de important sa fii deschis – deschis la lucrurile cu care nu esti neaparat de acord, la experiemente care te scot din zona de confort, la comunitati care nu sunt neaparat in linie cu tribul tau, la alte moduri de a consuma viata. “Uita de cliseul gascutei ermetice de acasa, lasa pentru o secunda selfie-ul filtrat mishto in instagram, deschide usile si ferestrele, deschide-ti mintea si inima, lasa Doamne-iarta-ma figurile acasa, fa curat, lasa spatiu pentru altii, lasa lumina sa intre, ca sa te poti lumina si tu”. Asta imi vine sa le zic oamenilor de pana in 30 de ani care sunt la festival, unii pentru a doua oara, dar deja arborand atitudinea de smecher, pe care o reproduc pe Croisette, dupa ce o studiaza cu atentie la unele exemplare ale generatiei cu 10 ani mai mare.

Festivalul iti vorbeste despre rolul outsiderilor, caci de multe ori ei sunt sursa resetului si a pionieratului – vezi exemplul remarcabil al lui Charles Lindberg, care castiga The Orteig Prize pentru primul zbor transatlantic pe ruta NY-Paris. O ai pe scena pe Dame Hellen Miren, care povesteste despre tatuajul ei: “E un simbol Amerindian care spune: “da-le oamenilor sanse egale, chiar daca sunt fundamental diferiti de tine”. Il ai pe Manuel Santos, presedintele Columbiei, recent detinator al Premiului Nobel pentru Pace, care zice “E mai greu sa faci pace decat razboi. In lumea militara ai nevoie de idei iesite din rutina ca sa incetezi un conflict de peste 50 de ani, fara sa versi o picatura de sange. In lupta pentru pace trebuie sa fii versatil si indelung rabdator”. Ce intelegi din asta, cetatean care, acasa la tine, traiesti din crearea, alimentarea si cresterea conflictelor si facand cariera din calcarea in picioare, deformarea si distrugerea muncii altora care au fost mai determinati, mai inspirati si cu inima mai larga decat a ta?

Ca delegat, ai referinte din toate posibilele surse, ai busola care sa-ti arate Nordul. Daca bagi busola in buzunar si o tii doar s-o arati musafirilor e alta treaba. Cum consumi festivalul, ce faci cu acest tip de ghidaj, e o poveste personala. De fapt, dupa 17 ani de explorat, pot sa zic lejer “cati delegati, atatea Cannes-uri”.

Am vazut aici oameni care cred in principiul “fake it, ‘till you make it”. Personaje pline de certitudini, nu ca Hellen Miren. Cetateni care nu au nedumeriri existentiale si care cred ca fake news, rescrierea sau ignorarea istoriei le pot aduce beneficii personale pe principiul “iuteala de mana si nebagarea de seama”.

Oameni care vin si pleaca exact cum au venit, in ciuda tuturor semnalelor care le indica Nordul. Si mai sunt personajele care asuma. Asuma de acasa sau de la Gutter Bar ca nimeni nu mai are ce-i invata. Ei oricum le stiu pe toate.

Tot asa cum “our actions tell ourselves who we are”, modul in care consumam festivalul spune multe nu despre el, ci despre noi. Asa ca inainte de a inchide editia 2017, mesajul meu pentru cei care au zburat spre Croisette la sfarsitul saptamanii trecute e “spune-mi cum consumi Cannes-ul, ca sa-ti spun cine esti”.