În turneu nu merg numai trupele care tocmai au lansat un album, ci și scriitori. Iar Marius Chivu tocmai s-a întors din al lui, odată cu lansarea celei mai recente cărți, Trei săptămîni în Atlas, dar și a antologiei de proză scurtă – KIWI. Urmează să-și reia și podcastul muzical în noiembrie și vin două festivaluri literare la care participă. Dacă nu-ți faci timp să citești, înseamnă că nu te prea pasionează asta, nu mai folosi timpul ca o scuză, spune Marius. Despre scrolling, călătorii și cuvinte am stat de vorbă cu el la un pahar de internet.

un interviu în exclusivitate pentru WeInvent, din seria #perspective

Ce ai mai făcut în ultima perioadă, cum merge, scrisul, viața, radioul?

Cel mai aventuros lucru din vară a fost participarea mea la Treasure Games. Ediția Banat, un reality show online creat și organizat de Cronicarii Digitali și al cărui prim episod va fi lansat pe YouTube pe 15 octombrie. Toamna mi-am petrecut-o în turneu – Brașov, Bacău, Piatra Neamț, Cluj și Tîrgu Mureș – unde mi-am lansat noua carte de călătorie, Trei săptămîni în Atlas, și ediția curentă a antologiei de proză scurtă KIWI. Trecuturi.

Apoi am ajuns la Iași într-o rezidență de creație lucrând la primul meu roman. Lucrând e un fel    de-a spune, căci mai mult am citit, am mers la muzee, la teatru, la concerte, m-am bucurat să fiu „ieșean” vreme de o lună. La Urban Sunsets nu am început încă noul sezon din „All You Can Read”, asta se va întîmpla în noiembrie, cînd mă voi fi întors la București după două festivaluri literare, FILIT la Iași și FILTM la Timișoara, și mă voi fi apucat și de un nou atelier de creative writing. Cam asta cu viața și cu scrisul: plecat de-acasă.

Zi-ne mai multe despre KIWI – cum ai ajuns să faci asta și ce revelații literare ai avut?

KIWI e proiectul meu solo, după plecarea de la revista Iocan, și a fost posibil datorită pandemiei, cînd dintr-odată am avut suficient timp liber să concep niște tabere de scris peste vară în casa mea de la țară, tabere unde s-au scris povestirile care au stat la baza antologiei. Visam de mult la o antologie anuală de proză scurtă făcută după standardele „de afară”, deopotrivă cu autori români și străini, cu o editare atentă a textelor, doar că nu aveam timpul și, sincer, nici îndrăzneala necesare.

Acum, la a treia ediție, KIWI conține jumătate de scriitori străini, mari și foarte mari, autori de Pulitzer și Man Booker, alături de debutanți români. E o formulă unică în lume, prima mea revelație fiind că numai în România e posibil să faci așa o nebunie. Antologia crește de la o ediție la alta, în sensul că în fiecare an selecția e tot mai drastică, rămân multe povestiri pe dinafară, povestiri pe care orice altă revistă literară sau antologie le-ar publica imediat.

Ce ne poți spune despre cursurile astea de scris? Ce tehnici îi înveți pe cursanți, se poate exersa talentul?

Talentul e esențial și, totodată, nu e nimic fără minime cunoștințe de utilizare a tehnicilor narative, fără exersarea limbajului și a imaginației, fără să știi cum să citești, să gîndești și să concepi o proză. La scris e ca în muzică: poți avea voce, dar asta nu înseamnă că știi cum să compui un cântec. Lucrurile astea se deprind în timp, fie de unul singur prin mult studiu asupra operei altora, sau se învață de la cineva care îți arată stîngăciile și fundăturile, lucrurile ce trebuie evitate. Și care știe să-ți atragă atenția asupra unor abilități de care, poate, nu ești conștient.

Dar la cursurile noastre, ale lui Florin Iaru și ale mele, cel mai important lucru e că îi învățăm pe cursanți mai întâi să citească și să înțeleagă cum funcționează un text literar. E ca la muzică, din nou: mulți aud și ascultă muzică, dar puțini o și înțeleg și îi apreciază subtilitățile.

 Cât de mult mai citește lumea?

Lumea citește enorm, dar nu cărți, ci postări. Lectura unei cărți este un lucru solicitant: cere timp, liniște, imaginație și un nivel peste mediu de înțelegere a limbajului. Or nu toată lumea e dispusă să se retragă pentru jumătate de zi în universul unei cărți. Preferă alte forme de divertisment și de educație. România este pe penultimul loc din UE la consumul de carte: 42% dintre români nu citesc nici măcar o singură carte pe an, doar 4% dintre români pun zilnic mîna pe o carte,1 din 5 români nu a citit niciodată o carte, iar media națională de lectură este de 5 minute pe zi.

Tu cum reușești să-ți păstrezi attention span-ul pe citit, într-o lume plină de scrolling?

Și pe mine mă încântă gratificația imediată, și pe mine mă fură dinamismul și diversitatea scrolling-ului, dar rareori trece o zi fără să citesc pentru că cititul face parte din nevoile mele esențiale și resimt lipsa lui, atunci când e cazul. Aud deseori scuza lipsei timpului pentru citit, dar această scuză este o minciună pe care și-o spun cei mai mulți. Căci e greu să pretinzi că nu ai timp de citit cînd îți petreci zilnic câteva ore în social media. Nu citești pentru că cititul nu e important pentru tine, nu pentru că nu ai avea timp. Timp nu e niciodată, timp îți faci.

Ai scos și a treia carte din călătoriile tale – de ce ar trebui să o aibă lumea pe raft?

În principiu, nimeni nu ar trebui să aibă nimic pe raftul bibliotecii de acasă. Se poate trăi și fără cărți (am văzut multe apartamente care nu mai au bibliotecă), se poate trăi și fără muzică și, în general, mulți trăiesc fără arte în viața lor. Fiecare își trăiește viața în conformitate cu propriile nevoi, gusturi, limite.

Cărțile mele de călătorie au trei categorii de cititori, din ce mi-am dat eu seama în acești 11 ani în care am publicat cele trei cărți despre Nepal & Himalaya, Peru & Anzi, Maroc & Atlas/Sahara, locuri în care – atenție! – am călătorit old school, fără telefon mobil și fără Internet, doar cu harta de hârtie: 1) cititorii care au fost în aceste țări sau pe acești munți și vor să retrăiască experiența inclusiv literar, 2) cititorii care vor să viziteze aceste locuri și vor să afle la ce anume să se aștepte, și 3) cititorii care știu că nu vor călători niciodată în aceste locuri, dar care vor să vadă cum e pe acolo.

Pe când o următoare călătorie, urmată de roman?

Mai întâi va fi romanul, care sper să fie gata anul viitor, iar următoarea călătorie va apărea cînd voi simți din nou nevoia de a pleca de acasă cît mai departe.

Cum e cu locuitul ăsta parțial la țară? Ți-e dor de aglomerări, cluburi, petreceri, concerte?

Locuitul la țară câteva luni pe an îmi oferă reversul liniștit, natural și introspectiv al vieții: pădure și râu la doi pași, aer curat și zgomotele naturii în livada din jurul casei, animale și păsări în grădină, foc în sobă iarna și citit în hamac vara, apropierea de părinți (care locuiesc în satul vecin), conversații în curte cu prietenii sub cerul înstelat… Cînd mă satur de astea, vin în București și tot așa.

Cum e să-ți vezi povestirile puse în scenă de Afrim?

Mai întâi m-am bucurat că Sfârșit de sezon s-a reeditat și că acestei ediții i-am putut adăugat cinci povestiri noi. Dar da, e emoționant să-ți vezi personajele imaginate prinzînd viață pe scenă. Iar dacă spectacolul, mai ia și Premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol al anului 2022 și pleacă în turneu prin toată țară, așa cum s-a întîmplat cu Seaside Stories, atunci chiar că povestirile tale au încheiat un ciclu foarte amplu. Și te anunță că e vremea să scrii altele.