Rockabella imbina influențe art-rock, alternative si indie-pop cu inserții de neasteptat. 

Dar cel mai mult imbina trairi. Acele secunde in care te opresti si nu ințelegi ce se intampla cu tine. Acel punct de liniste care se dizolva in melodie, armonie si ritm. Fiecare cantec aprinde lumina asupra unei clipe traite cu putere si o imbraca in povestea infinita de dinaintea si din urma ei. In cel mai nou video al trupei, “Steagul Alb”, membrii Rockabella si-au imaginat ca pot aprinde lumina asupra unei clipe de nebunie. Si ca se pot scufunda in ea.  

M-am intalnit cu Teodora Morosanu, liderul si vocea Rockabella, si am aflat mai multe despre cel mai recent album, inspiratie, cum se pozitioneaza trupa si detalii de culise despre “Steagul alb”. Prima parte a interviului o puteti citi in cele ce urmeaza.

interviu de Romanita Oprea

In piesele voastre explorati zonele profunde ale relatiilor. Cum ati ajuns in aceasta zona?

Inca de cand pregateam albumul “Clarobscur” am inceput sa intram in zonele nevralgice si deep ale relatiilor si cand am inceput sa scriem piesele si ele incepeau sa prinda forma si se contura ideea albumului ne-am dat seama ca se ducea foarte adanc pe momentele de conexiune super intensa, adevarata, intre oameni si momentele de conectare si de izolare. Priveam anumite puncte si aspecte, foarte in profunzime, cu lupa. In “7 minute” este vorba despre pierdere, moarte, despre iubire, ce faci ca si cum mergi mai departe, cum treci peste pierderea unui om care reprezenta totul pentru tine, etc.  Mi-am pus intrebarea: ce se face daca atunci cand iti recapitulezi viata iti dai seama ca momentele tale cele mai fericite sunt legate de cineva? Este posibil asa ceva? Momentele complete, cele mai fericite si la care ai vrea sa te intorci si la care subconstientul tau te va duce, inainte ca totul sa isi dea shut down, catre cele mai edificatoare momente din viata ta, iar acele momente de lumina sunt legate de cineva, de o alta persoana. Suntem capabili de asa ceva? Este ceva ce noi putem sa facem sa impartasim iubirea asta in doi sau este pur personala, doar despre mine, iar tu se intampla sa fii acolo ca si recuzita doar?

Si, pana sa ajungem la cantec asa cum este el acum, care are multe fatete si isi trage seva din multe zone (din experienta mea de a-l pierde pe tata, din experienta mea de a o vedea pe mama pierzandu-l pe tata si incercand sa empatizez ce traieste ea, experienta de a fi foarte, foarte indragostita de sotul meu si ideea de <<ce s-ar intampla si ce as face daca mi s-ar intampla mie asta?>>), un fel de pregatire de a merge in zona asta foarte infricosatoare si de a ma gandi la ea, cu gandul ca in cazul in care daca se va intampla vreodata asa ceva, voi fi cat de cat pregatita…

Eu si Moro (n.r. Bogdan Morosanu), care a contribuit foarte mult la piesa si „m-a tinut de mana”, ne-am propus ca este posibil sa imparti fericirea cu cineva sau sa iti tragi fericirea din cineva si toata experienta poate sa fie la fel de autentica, nu trebuie sa fie un act izolat.

Cum se incadreaza piesa asta in restul albumului? Cum o percepi in legatura cu celelalte piese?

Este o structura narativa in albumul „Clarobscur”. Piesele aprind becuri pe diverse momente ale unei relatii, ea este antepenultima piesa si este cumva punctul culminant al albumului. „7 minute” si, impreuna cu piesa „Formele de relief”, aprind lumina asupra momentelor de pierdere din relatie, de aceea deconectare careia nu i te poti opune,care nu are nicio legatura cu tine, este biologie si atat. „Formele de relief” reprezinta inceperea procesului de vindecare si cum arata acest proces, cum arata zilele tale dupa, concrete, reale…Cum te trezesti? Si cum aduni 2+2? Si cum iti faci cafeaua? Pentru ca nimic nu mai este la fel.

Albumul urmeaza traiectoria de la singuratate in relatie la o relatie, un om care este si traieste intr-o relatie fara sa isi gaseasca vreodata locul sau este intr-o constanta dorinta de a fi intr-o relatie cu cineva si nu isi gaseste locul sau traieste intr-o relatie ascunsa, asa cum este prima piesa de pe album, „Clarobscur”. Apoi piesa „Naufragiat” care vorbeste despre cum este sa traiesti cu cineva care este complet necomunicativ si sa fii stranded in acea tacere si sa vrei sa comunici, sa cladesti, dar sa nu ai cu cine…Apoi „Ramai aici” care este cel mai minimal si simplu cantec de pe album, in care avem doar o vioara, o voce si o chitara si este inregistrata simultan, nu pe bucati. Este vorba despre momentul in care gasesti persoana potrivita si cautarea s-a incheiat. Dar….nu traim pana la adanci batraneti, pentru ca viata nu este asa, dupa acest cantec lucrurile se duc la vale si precum in „Love story”, „7 minute” este momentul de pierdere, „Formele de relief” – vindecarea, iar „Un pas” este despre cum o iei de la capat si ai curaj si incerci sa te recladesti.

Eu am trait etapele astea cu ochii mei, in experienta mea alaturi de mama si vazand-o cum reuseste sa isi recladeasca viata si aici este lucrul care m-a contrariat cel mai tare: este posibil sa fii cel mai fericit om din lumea asta cu cineva si, cu toate astea, omul este atat de resilient si de maleabil si de elastic incat se poate reface. Nu zice nimeni ca vei fi ca nou, scos din tipla. Asta nu se va intampla niciodata. Dar, cu acele cicatrici, mergi mai departe. Acesta este bunul si raul din tine: timpul merge mai departe.

Cat de mult crezi ca defineste acest album pozitionarea voastra muzicala?

Cred ca este inceputul unei definitii. Este un album variat. Are momente de foarte multa lumina si momente foarte intunecate. Sunt cateva puncte acolo care chiar reflecta Rockabella si sunt cateva zone care au fost de explorat, in care ne-am gandit cat de cool ar fi sa incercam si sa ne facem mana. Asa stiu ca este cu foarte multi artisti pe care ii admir. In momentul in care ascult un album stiu ca voi gasi momente in care sunt ei in esenta pura, 100 %, reali, dar au si zone in care sunt fun sau exploreaza alte parti.

Cu certitudine ce este in acest album si o sa fie si in viitoarele este ca nu vom renunta niciodata sa ne ducem atat de adanc in cantece si in povesti. Ideea aceasta de a aprinde lumina pe un moment si acel moment,secunda, sa spuna o poveste mult mai ampla, explorarea omului si a naturii umane, partea luminoasa si cea intunecata, aceasta parte va fi mereu. Este lucrul cu care ma identific eu, ca si compozitoare, si este o treaba la care nu vreau sa renunt sub nicio forma.

Pentru „Clarobscur” noi am avut ideea de a face albume-concept- fiecare piesa se leaga cu tema albumului – si acest lucru ne-a placut foarte mult incat nu cred ca vom renunta vreodata la aceasta idee.

Spune-ne mai multe, te rog, despre colaborarea cu Doru Trascau (n.r.liderul si vocalul The Mono Jacks). Cum s-a intamplat ea si ce asteptari aveti de la ea?

Aveam o piesa care stiam sigur ca va intra pe album („Steagul Alb”), dar ii lipsea o parte. Este un cantec care vorbeste despre deconectarea si izolarea in relatii, faptul ca noi ne luptam cu noi insine cand suntem in conflict cu celalalt. Am pornit de o observatie absolut triviala cu niste prieteni. Ii observam si mi-am dat seama ca ei cand vorbeau unul cu altul nu ascultau nimic concret, ceea ce faceau era sa isi adune munitie pentru mai tarziu. Mi s-a parut foarte familiar si foarte scary ca si comportament. De aici a venit ideea cantecului. „Steagul Alb”este un simbol al capitularii unuia in fata celuilalt. Si de aici intrebarile: capitulam de fapt in fata celuilalt ? sau ne facem ca ne resemnam? Adunam munitie pentru mai tarziu?

Am scris cantecul si stiam ca trebuie sa aiba doua personaje si ele sa fie atat de diferite pentru a arata ca de multe ori oamenii vorbesc aceeasi limba, dar in limbaje diferite. Si mi-am dat seama ca singura modalitate prin care sa reflect acest lucru este daca este o alta voce care sa ia rolul lui. Era nevoie de vocea unui barbat extrovert si agresiv, ale carui cuvinte sa intre direct ACOLO, sa nu fie genul de voce pe care o poti trece cu vederea, background noise. Este ca atunci cand intr-o relatie unul este introvert si celalalt extrovert. Pentru cel care este introvert, vocea extrovertului suna mai tare decat orice pe lumea aceasta, chiar daca el vorbeste calm. Pentru ca reflecta exact ceea ce el nu are. Imi trebuia o voce care sa spuna toate aceste lucruri si care sa fie foarte buna. Cautam un om caruia sa ii pot spune ce vreau sa transmita si sa am increderea ca ma intelege si ca a mai intrat si el in colturile alea, ca s-a mai gandit si el la acele lucruri.

La un moment dat se solidificase relatia dintre Moro si Doru si trupa Mono Jacks. Eu nu speram vreodata sa cante Doru pe piesa, dar Moro a zis sa ii trimitem piesa si vedem ce se intampla. Eu i-am trimis-o, intr-un limbaj pe care el il intelegea foarte bine, fiind si el om de corporatie  (cu un mic story narativ, in care ii spuneam ce mi-as dori, cum vad eu piesa,etc), mi-a spus ca se vede ca sunt project manager si ca am facut totii pasii aceia de comunicare, a ascultat piesa, a citit ce ceream si voiam, nu scrisesem versurile pentru partea lui atunci, voiam sa stiu daca o sa fie el si sa le scriu atunci special pentru el, iar Doru a acceptat. Eu eram foarte fericita, am scris versurile repede, pentru ca stiam deja unde vreau sa duc piesa si pe 4 ianuarie 2019 am intrat in studio.

A venit Doru, cu versurile in mana (sunt un stil si o abordare foarte diferite de ce face el), in piesa partea lui este o aglomerare mare de cuvinte tocmai pentru ca imi doream sa exprim ca extrovertii vin catre tine cu o avalansa de cuvinte, pentru ca le au si ca sa te supuna, sa te domine. Noi nu ne-am intalnit inainte sa repetam piesa, pentru ca eram prea presati de timp, eu imi inregistrasem deja partea mea, iar ceea ce mi s-a parut foarte frumos este ca el s-a regasit imediat in versuri. Iar in momentul in care a intrat in studio si a inceput sa cante nu am avut ce sa-i spun. Era perfect. Iar dupa ce am mixat piesa ne-am dat seama ca este unul dintre cantecele noastre preferate de pe album.

Care este povestea videoclipului piesei?

Din punctul nostru de vedere, a iesit foarte bine. Este exact ceea ce ne-am dorit. Poate chiar mai mult decat am fi sperat. Il gandisem din vara (n.r. 2019) si stiam ca vrem sa fie lansarea in octombrie – noiembrie (n.r. 2019), astfel incat am inceput sa cautam echipa de filmare si ne-am apucat de scrisul scenariului, inca din vara. Scenariul a luat multe forme si echipa s-a tot schimbat. Intr-un final am filmat cu Leia si Florin Marica de la Cadran Film, pe care i-am cunoscut cu sase zile inainte de ziua de filmare. Ultima zi din an in care stiam ca se poate filma era 10 noiembrie, ultima zi in care ii aveam si pe Doru, Alexandra si Denis.

Moro a invatat in anii de cand lucreaza pe platourile de filmare ca si inginer de sunet ca, din postura de producator, trebuie sa insisti pentru lucrurile in care crezi, sa mergi cu abnegatie pana in panzele albe, chiar daca lumea zice ca esti nebun. Pentru ca daca tu nu esti asa, lumea o sa vrea mereu sa aleaga calea sigura, nu o sa fie nimeni in jurul tau care sa riste mai mult decat tine si care sa investeasca mai mult decat tine. Pentru binele intregului eveniment, oamenii vor vrea sa fie precauti. Astfel incat, daca sunt riscuri de luat, trebuie sa ti le asumi.

Iar noi cand am filmat videoclipul de la „7 minute” cu o zi inainte de filmare nu stiam daca avem locatia, noi ne-am luat total intamplator o masina de caldura, sa fie, si am constatat ca in hala erau 4-5 grade, deci am facut foarte bine ca am avut-o.

La „Steagul alb”, cu sase zile inainte de filmare schimbam echipa de filmare, i-am gasit pe Leia si pe Florin care au fost cumva veniti din ceruri si carora le-a placut foarte mult ideea si scenariul pe care l-am scris eu si care deja trecuse prin maimulte forme. Noi aveam un loc de filmare de 80 m2, dar care pentru o filmare este super mic, dar noi nu stiam. Duminica trebuia sa filmam. Ne-am intalnit marti,miercuri m-au sunat sa imi spuna ca trebuie sa schimbam locatia pentru ca nu se poate,nu functioneaza. Partea buna este ca mi-au explicat in niste termeni prin care am reusit sa inteleg de ce nu.Totusi, intamplarea a facut ca ei aveau deja in minte un loc pe care am si reusit sa il luam si sa ni-l permitem, asa ca am putut sa mergem mai departe. Joi ni s-a confirmat locatia noua care era undeva la 600 m2, in functie de locul nou s-au bookuit toate echipamentele, iar sambata am avut repetitia cu dansatorii.

In videoclip apar doi coregrafi si dansatori. Alexandra Balasoiu si Denis Bolborea au impreuna un proiect numit Indie Box, in care introduc dansul contemporan laicilor. Sunt extraordinar de talentati. Noi cu Alexandra ne stim de foarte mult timp si avem un istoric foarte frumos. Eu ma gandeam sa fac un proiect cu ei doi de mai bine de doi ani de zile, dar pana atunci nu se legase. Seara inainte de filmare, sambata, am vazut pentru prima data dansul lor. Pe baza scenariului scris ei aveau niste roluri pe care trebuiau sa si le asume in dans si niste actiuni pe care trebuiau sa le faca, dar nu le vazusem niciodata.  Cand i-am vazut in studioul de dans si cand au inceput sa se miste pe cantec, mi-au dat lacrimile instantaneu. Nu sunt o persoana neaparat emotiva, dar asta am simtit si atunci am stiut clar ca suntem bine. Desi aveam mare incredere in Alexandra, imi era frica ca eu fiind control freak si stiind exact ce vreau si spunandu-le, sa nu le fur din magie.

In noaptea aceea Leia a facut decupajul pentru ce urma sa filmam si in dimineata de duminica ne-am intalnit la 9.00 pe platou, am filmat 12 ore, dar a fost cea mai misto zi de filmare ever la care am fost eu implicata pana atunci.

Numitorul comun au fost increderea si curajul. Si atitudinea de „let’s do it!”.

Crezi ca in zona asta de underground este vorba de hatereala sau trupele chiar se ajuta intre ele?

Am inceput sa fac parte dintr-o comunitate care se sustine mult mai mult decat credeam ca este posibil. Eu m-am apucat de muzica la 16 ani, atunci cand nu stiam nimic. Eram in valul de alternative, am cantat in Evo din 2004 pana prin 2009, si pe vremea aceea erau trupele de rock alternativ. Cantam in niste conditii de care acum nu mai auzi. Iar chestia asta are doua fete: a creat in noi un simt al recunostintei pentru ce se intampla acum cu noi („pe vremea mea” cand veneau 50 de oameni la concerte si fumau in fata mea in timp ce eu cantam, iar eu dupa 30 de minute de-abia daca mai puteam sa cant din cauza raguselii provocate de fum; lipsa monitoarelor si cand trebuia sa urli ca sa te auzi peste toba, etc), dar in acelasi timp ne-a si vitregit un pic, pentru ca eu stiu ca am inceput in zona asta de indie cand nu erau reguli. In continuare avem o industrie care este in adolescenta si se schimba in continuare, dar atunci nu erau deloc reguli.

Eu nu tin minte ca anii aceia sa fi fost o perioada in care in jurul meu sa se fi creat ideea asta de comunitate. Nu simteam ca fac parte dintr-un grup special, ca trebuie sa ne ajutam intre noi. Nu erau bani. Erau locuri de cantat mai multe dar mult mai rele. Se putea intampla ceva nasol in oricare loc, de o mie de ori. Eu tin minte primele noastre cantari. In ce „cantine” cantam si cum se „auzea” si ce fum era, etc! Suntem la o mare distanta de ce se intampla atunci. Prefer sa am o cantare buna, in care pot sa ma manifest, nu trebuie sa ii supravietuiesc.

Cred ca din vitregia asta, in special pe zona de indie si underground, era nu neaparat hatareala dar mai degraba o stare de „nu m-as duce sa ii ajut pe aia, ca si asa nu am pentru mine”.  Cum sa imi imprumut premierul, ca eu am muncit sase luni sa imi permit unul? Sau un set de tobe de 1500 de lei, cele mai ieftine posibil, oricum. Primul microfon pe care mi l-am cumparat a costat 600 de lei si am muncit pentru el de mi-au sarit ochii pe tavan, in call center. La 6 dimineata eu vorbeam cu indieni in SUA. Si strangeam din dinti si mancam fornetti, ca sa imi cumpar un microfon. Cum sa il dau?

Si este greu sa iesi din mulajul asta. Te gandesti ca intai sa ai pentru tine si doar daca ai in exces apoi sa dai si mai departe. Nu stiu, poate la altii era cu panselute si flori de camp, dar la noi nu era asa J) J) Mai imi spun oameni, ca nu a fost asa de rau. Eu spun insa perspectiva mea. Partea buna este ca am invatat si sunt foarte recunoscatoare, ca stiu in ce sa imi bag energia si in ce nu. Iar partea rea este ca mi-a fost greu sa ies din acel mulaj, acea constrangere a „me first”.

Dar ce ma bucura foarte mult, si ne intoarcem la „Steagul alb” ca fiind o faclie a acestei schimbari de atitudine,vad ca oamenii sunt din ce in ce mai dornici sa faca parte dintr-un trib. Si nu doar cu numele. Sa se ajute.