articol de Ing. jur. Ovidiu Dinescu, Consilier în proprietate industrială

Recent am participat la o dezbatere în care s-a făcut o afirmație: ”Mulți nu știu pentru ce au înregistrat un brevet, o marcă sau un design!”

Dacă ar fi adevărat – eu nu cred! – atunci apar două chestiuni de care orice titular de drept de proprietate industrială trebuie să țină seama.

Prima chestiune, evident, este legată de bani. Obținerea drepturilor de proprietate industrială costă niște bani, nu puțini, care pot și ar trebui să fie recuperați din exploatarea respectivelor drepturi. Numai în acest fel taxele achitate la oficiile de proprietate industrială devin investiții și nu rămân simple cheltuieli. Pe de altă parte drepturile de proprietate industrială odată obținute se cer apărate, ceea ce înseamnă din nou bani. De aceea nu cred că cine a înregistrat un drept de proprietate industrială nu știe de ce a făcut acest lucru și ce trebuie să aștepte de la el.

A doua chestiune este legată de utilizarea drepturilor obținute și aici trebuie să dezvoltăm puțin.

Drepturile de proprietate industrială  – brevetele de invenție, certificatele de înregistrare marcă sau design industrial – în mare să spunem, conferă titularilor un drept exclusiv de utilizare. Cu alte cuvinte acestia dețin un drept de monopol asupra invenției respective, asupra mărcii sau designului înregistrat și în acest fel pot controla piața pe un anumit segment.

Dar și piața, consumatorii au și ei drepturi de care legea ține seamă. Și în felul acesta, pentru a restabili echilibrul față de dreptul de monopol al titularilor, a apărut obligația de utilizare ce cade în sarcina titularilor de drepturi. Deci, pe lângă un interes normal și legitim al titularilor de a exploata în beneficiul lor drepturile de proprietate industrială pe care le dețin, legea ține seamă de beneficiul celor interesați din piață, stabilind obligația de utilizare pentru titulari, astfel încat și terții interesati să aibe acces, evident plătind un preț.

#inventii

Dacă în cazul designului industrial, al desenelor și modelelor, obligația de utilizare nu este expres prevăzută de lege, probabil avându-se în vedere sfera foarte largă a obiectelor ce pot beneficia de o asemenea protecție, lucrurile nu stau la fel atunci când vorbim de invenții, să spunem.

În materia invențiilor, titularul unui brevet de invenție este obligat să aplice respectiva invenție într-o măsură corespunzătoare cerințelor pieței. În caz contrar, orice persoană interesată poate cere Tribunalului București și acesta poate, în anumite circumstanțe, să acorde o licență obligatorie după expirarea unui termen rezervat titularului pentru aplicarea invenției respective. Cu alte cuvinte, calitatea de titular nu este afectată datorită neaplicarii sau aplicării insuficiente a invenției brevetate, licența obligatorie acordata la cerere de Tribunalul București afectând doar caracterul exclusiv al dreptului rezultat din brevetul de invenție.

Evident nu avem aici în vedere licențele obligatorii acordate în situații speciale (siguranță națională ori alte împrejurări similare), ci numai cele rezultate din rațiuni comerciale, atunci cand licența obligatorie capătă semnificația unei sancțiuni pentru neaplicare sau aplicare insuficientă a unei invenții. Și este o sancțiune deoarece titularul pierde, să spunem, cam tot ceea ce câștigă titularul licenței obligatorii primită prin decizia Tribunalului București.

#marci

Privind lucrurile în ansamblu, se pare că legiuitorul a procedat gradual, pentru că dacă în cazul desenelor și modelelor nu avem o obligație de utilizare, dacă în cazul invențiilor este sancționată indirect neaplicarea sau aplicarea insuficientă, fără să fie afectată calitatea de titular, lucrurile se schimbă fundamental când ajungem să vorbim despre mărci.

În materia mărcilor, neutilizarea efectivă a unei mărci înregistrate într-o perioadă neîntreruptă de cinci ani de la data încheierii procedurii de înregistrare conduce la decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, nu automat ci printr-o acțiune a unei persoane interesate.  Este o sancțiune dură aplicată titularului, legată probabil de caracterul dreptului la marcă, acela de drept de ocupațiune, adică ceva ce reprezintă interes în piață nu îl poți ține ”ocupat” fără să îl utilizezi.

O acțiune în decăderea din drepturi a titularului mărcii poate fi inițiată de o persoană interesată și dacă, considerând acțiunea sau inacțiunea titularului, marca a devenit desemnarea uzuală a produsului sau serviciului pentru care a fost înregistrată.  

Să ne gândim de câte ori cumpărăm ”adidași” și de fapt e vorba de pantofi sport Nike ori Puma! Să ne gândim de câte ori am tras la ”xerox” când, de fapt, am făcut o copie la un copiator Minolta sau de câte ori am mers cu un ”jeep” și de fapt era un suv Mercedes.

Nu este nimic nou! Multe obiecte care sunt în jurul nostru sunt cunoscute după marca ce le-a consacrat, cum sunt linoleum, celofan, termos, plexiglas, aspirina, bikini, frigider și multe altele, din trecut, dar și din prezent.

Cu alte cuvinte, o marcă înregistrată evident trebuie uilizată, dar de persoanele îndreptățite să facă acest lucru – titularul și licenții acestuia.

Dacă se ”închide ochii” la utilizările neautorizate, marca ”suferă”. Din păcate și utilizările neautorizate, care nu sunt nici pe departe rău intenționate și care provin din identificarea produsului sau serviciului cu marca în limbajul curent poate conduce în timp ca marca să devină generică. Putini mai cumpara acum o mașină de gătit, mai toți căutând un ”aragaz”. Puțin mai trebuie ca în România termenul de copiator să fie înlocuit de ”xerox”.

Pentru a se contracara această tendință titularii mărcilor trebuie să finanțeze o activitate de marketing susținută, astfel încât consumatorii să înțeleagă diferența dintre produs/serviciu și marca sub care sunt puse la dispoziția publicului.

#prejudiciu

Situația este diferită atunci când apare o utilizare a mărcii neautorizată care aduce cu ea și un prejudiciu. Aceste utilizări sunt de regulă rău-intenționate și se profită de renumele mărcii, de investițiile făcute de titular în a promova o calitate deosebită a produselor sau serviciilor oferite consumatorilor. A tolera o asemenea situație, respectiv prezența pe piață a produselor/serviciilor care provin de la titularul mărcii sau cu acordul acestuia, la concurență cu produse/servicii de calitate îndoielnică a căror vânzare se bazează pe renumele mărcii  ”furate”, conduce la slăbire prestigiului și încrederii consumatorilor în marca respectivă și de aici prejudicii importante. Soluțiile sunt diferite și se bazează, în mod evident cred eu, pe minimizarea pierderilor.

Un conflict mediatizat de cele mai multe ori inseamna o publicitate negativă și o scădere a încrederii consumatorului în marca respectivă. Uneori decât să fie lăsat consumatorul să aleagă între produsul original și cel contrafăcut, fără să fie sigur că face alegerea corectă și în acest mod să slăbească încrederea în marcă, mai bine s-a cumpărat afacerea ”pirat”, s-a retehnologizat si în felul acesta a crescut capacitatea de productie, dar a produselor originale, iar consumatorul nu mai trebuie să aleagă, el primind aceeași calitate la oricare produs cumpărat.

Trebuie să mai spunem că utilizarea cu rea-credință a unei mărci este sancționată de lege, poate nu atât de dur cum ar merita, dar oricum este considerată infracțiune.

Iată de ce, pentru toate cele exprimate anterior, drepturile de proprietate industrială odată dobândite trebuie exploatate corespunzător pentru a fi amortizate cheltuielile de obținere și promovare, iar simultan să fie și apărate împotriva oricăror utilizări neautorizate care ar putea diminua, câteodată chiar anula beneficiile titularului.